Ria joacă badminton

După un an cu multe teme și muuult de învățat, spre sfârșitul lunii mai se întrezărea vara și vacanța mare. Când pleca la școală, Ria simțea deja mirosul verii. 

Știți mirosul ăla specific al dimineților de început de vară? Când era puțin răcoare, dar suficient de cald? 

Ei bine, diminețile alea prevesteau vacanța mare. Și o dată cu vacanța și multe după amieze petrecute în spatele blocului jucând badminton cu Diana, care avea palete de badminton, din acelea cu ramă de lemn. 

Ria o suna pe Diana, pe telefonul fix, nu pe whatsapp, ca acum. Răspundeau părinții și Ria repezită, avea un întreg discurs introductiv, spus la foc automat, ca să nu consume prea multe impulsuri, cerea cu Diana, stabileau împreună ora și îi amintea mereu să ia paletele. Ria stătea la balcon și când o întrezărea pe Diana la trecerea de pietoni, o zbughea pe ușă.

Ajungea la scară înaintea Dianei și nici nu știau când trecea timpul și lua cu el apusul și jocul de badminton.

Riei îi place și astăzi să joace badminton, a schimbat doar terenul din spatele blocului, mult prea aglomerat, cu un parc mare pe albia râului și joacă tot cu o Diana, doar că diferită de cea din copilărie și între timp și-a perfecționat și aruncarea fluturașului 🙂

Bulina și brigada din pădure

Bulina, o șinșilă griuță adorabilă își făcea veacul într-o curte mare alături de un iepure și un papagal. Mini, stăpână lor, era foarte grijulie, se jucau împreună, le dădea mâncare, îi iubea pe toți foarte mult. Aveau cu toții un trăi frumos, însă Bulina mereu a visat la libertate. Cel mai mult își dorea să alerge prin pădure. 

Și uite așa, într-o zi când a prins ocazia și cușcă deschisă, Bulina a fugit. Nici măcar nu și-a luat rămas bun de la iepure și de la papagal. A fugit cât au ținut-o picioarele până a ajuns în pădure. Obosise și îi bătea inima așa de tare, mai mai să îi iasă din piept. Era lihnită de foame, îi cam trecuse ora de masă, dar acum nu mai era acasă. Era liberă,  dar libertatea a venit cu un preț, trebuia să își găsească singură de mâncare. Și cum mișuna ea prin pădure în căutarea cinei s-a întâlnit cu vulpea.

-Tu ce fel de șoarece expandat mai ești?

-Nu sunt șoarece, sunt Bulina și sunt o șinșilă.

-Ce mai e și aia?

-Sunt o rozătoare mică. 

-Aha, bine, eu sunt vulpea. Și ce tot cauți?

-Ceva de mâncare, îmi e foame rău de tot. Acasă aș fi luat cină deja până la ora asta.

-Acasă?

-Da, acasă! Am avut o casă și am fugit.

-Ai avut o casă unde primeai mâncare? Întreabă vulpea uimită.

-Da.

-Și de ce ai fugit?

-Mereu am visat să alerg prin pădure.

-Și uite alergi prin pădure pentru mâncare acum. Hai să te ajut, ce îți place să mănânci? 

-Păi biscuiți și semințe.

-Știi că nu cresc biscuiți în copaci, da?

-Cuum? Nu cresc în copaci? Atunci unde cresc?

-La magazin, de acolo îi iau oamenii, așa umblă vorba prin pădure.

-Păi și ce pot găsi și eu de mâncare?

-Hai să căutăm.

În căutarea lor dau peste o bufniță înfoiată.

-Bufni, ce-i cu tine? zise vulpea.

-Mă cert cu ulii, iar vor să mănânce șoriceii din pădure.

-De ce vor să îi mănânce? Lor nu le plac semințele? Șoriceii sunt așa de drăgălași, oare cum pot să îi mănânce? Vocifera Bulina nedumerită.

-Păi și lor le e foame, zise bufnița.

-Hai să facem ceva să îi apărăm, zise Bulina.

-Și la ce te gândești? Întreabă vulpea curioasă.

-Hai să înființăm o brigadă și să apărăm șoriceii. Așa cum am văzut eu la televizor.

-Ce e ăla televizor? Întreabă bufnița?

-Cum? Nu știi ce este ăla un televizor? Voi nu vă uitați seara la desene animate înainte de culcare?

-Ce tot vorbești acolo, zise vulpea? Noi nu avem așa ceva în pădure! Nu ne uităm la desene animate seara! Seara căutăm de mâncare și apoi, după apus dormim.

Nu a stat prea mult pe gânduri și a continuat:

-În cazul ăsta e musai să ne facem o brigadă, ca să apărăm șoriceii.

-Și cum facem asta?

-Păi mai întâi facem un consiliu și îi anunțăm pe șoricei de planul nostru.

-Bine, așa facem, zise vulpea interesată de plan, dar mai întâi, hai să îți găsim ceva de mâncare.

Au mers ele împreună  acompaniate de bufniță în zbor și au găsit la marginea pădurii niște semințe și fructe care i-au plăcut la nebunie Bulinei.

-Altfel poți să faci un plan, cu burta plină, zise Bulina. Așa, cum putem face să îi strângem pe toți șoriceii din pădure la un loc?

-Hai că vorbesc eu cu toate vulpile să îi strângă în poiană mâine la răsărit. Până una alta ai un culcuș, o scorbură, un loc unde să dormi? Întreabă vulpea.

-Nu am, adică nu știu, niciodată nu mi-am făcut griji pentru așa ceva, mereu am stat în cușca mea.

-Bine, împart eu scorbura mea cu tine.

-Iupiii, mulțumesc vulpe.

-Noapte bună bufni, ne vedem la răsărit în poiană.

Bulina nu a dormit toată noaptea de emoție. Urma să aibă gașcă ei, exact cum visase mereu. Cum a întrezărit prima rază de soare, a trezit-o pe vulpe.

-Hai, hai să mergem, nu putem să întârziem. Au ajuns în poiană într-un suflet.

Șoriceii începuseră să se adune curioși. După câteva minute șoarecele șef se încumetă și zise către vulpe.

-Vulpe, de ce ne-ați chemat?

-De fapt nu a fost ideea mea, ci a noii mele prietene Bulina.

-Tu cine ești? Întreabă  șoarecele șef.

-Eu sunt Bulina, sunt nouă în pădure și am auzit că ulii vă vânează și atunci ne-am gândit să înființăm o brigadă, eu, vulpea și bufnița și să vă apărăm de ulii.

Zumzet mare în adunarea șoriceilor, nu le venea să creadă, nimeni niciodată nu se gândise să îi apere de ulii. Șoarecele șef era destul de sceptic.

-Cum aveți voi de gând să faceți asta?

-Vom face un plan și vom reuși, concluzionă Bulina emoționată. Important este să știți că brigada pădurii este de partea voastră. 

-Am putea să tragem cu praștia în ei, zise un șoricel.

-Sau să facem un acoperiș pădurii, strigă altul.

-Sau să le găsim altceva de mâncare în pădure ca să nu ne mai vâneze pe noi.

Toți aveau care mai de care idei mai trăznite. Asta însemna că își doreau foarte mult să scape de frica uliilor și să trăiască liniștiți. Atunci în zumzetul vocilor șoriceilor, Bulina a găsit soluția.

-Știu cum vom face, zise Bulina fericită. Ideea șoricelului este minunata, vom trage cu praștia. Ascultați-mă cu toții. Mergeți și faceți praștii și adunați toate ghindele din pădure aici. Pornim la atac imediat ce avem ghindele. Fiecare să aibă ghinde și praștie.

Dupa nici două ore, o mare de șoricei chițăitori înarmați cu praștii și multe ghinde începe să tragă spre cer.

Ulii nu erau chiar luați prin surprindere căci au auzit niște zvonuri și s-au pregătit să riposteze într-un mod original, aruncau cu baloane cu apă, știind că șoriceii vor fugi mâncând pământul. Au avut dreptate, după câteva baloane aruncate șoriceii au dat bir cu fugiții.

Să fi fost oare așa simplu pentru ulii, să căștige doar cu atât? Bulina nu concepea așa ceva, asa că au mutat lupta în pădure printre copaci și ciuperci ca șoriceii să se poată adăposti.

Au continuat lupta toată noaptea și încă vreo două zile, ulii erau neobosiți. La un moment dat șoarecele șef spune către Bulina.

-Nu ii vom învinge în ritmul ăsta, trebuie să găsim o altă soluție.

-Știu, deja am un plan, acest război nu duce nicăieri, mai bine căutăm o cale de împăcare.

-Împăcare???? Strigă un cor de șoricei. Ce împăcare, să îi lăsăm să ne mănânce?

-Nici vorbă, zise Bulina revoltată. Ulii nu vor mai mânca șoareci niciodată. Le vom oferi altceva.

-Ce altceva? Întreabă vulpea curioasă. Pui de ciocănitoare?

-Vai cum să facem așa ceva? Nicidecum, le vom face un câmp special cu o specialitate pentru ulii.

-Ce specialitate pentru ulii?

Auzind negocierile un uliu s-a apropiat de ei și le-a spus că dacă le dau ciocolata îi vor lăsa în pace definitiv. Bulina a adunat repede consiliul brigăzii format din vulpe și bufniță și s-au sfătuit:

-Știu cum facem, zise Bulina.

-Ți-am mai spus eu că biscuiții nu cresc în pădure, așa nici ciocolata nu crește în pădure, tocmai de asta au și cerut, pentru că știau că nu avem cum să le oferim, zise vulpea supărată.

-Am auzit eu o dată că este un arbore care face cacao, zise Bulina.

Bufnița o întrerupe și spune:

-Facem rost de arborele ăsta de care zice Bulina, mergem cu el la vraciul pădurii și el ne face semințe pentru ciocolată.

Zis și făcut, brigada pădurii a plecat în aventura vieții lor în căutarea arborelui de cacao. Au trăit o întreagă peripeție împreună până în Africa unde au găsit arborele de cacao. Bulina a fost cea mai fericită pentru că își câștigase prieteni pe viață. La întoarcere au fost primite cu urale, toți șoriceii erau nerăbdători, căci viața lor urma să se schimbe. Ajunse la vraci, Bulina începe conversația:

-Vraciule, ajută-ne să salvam șoriceii de ulii.

-Cum pot eu să vă ajut? Șoriceii au fost vânați mereu de ulii, aceasta este legea naturii.

-Noi putem schimba asta, zise Bulina. Ulii au zis că dacă le plantăm ciocolată îi vor lăsa în pace pentru totdeauna.

-Dar nu se poate planta ciocolată, zise vraciul dezamăgit.

-Ba da, zise Bulina încrezătoare. Noi am adus tocmai din Africa semințe de la arborele de cacao și tu le vei transforma în semințe de ciocolată. Poți să păstrezi și tu câteva și vei avea ciocolată toată viața.

Vraciului i-au sclipit ochii auzind acestea și s-a pus pe treabă. După multe zile de trudă, mult așteptata sămânță de ciocolată era gata. Bulina a fost cea care a plantat primele semințe. Toată pădurea fremăta de nerăbdare. După trei zile, Bulina îi cheamă pe ulii. Când aceștia s-au apropiat, toți șoriceii s-au ascuns.

-Aceast camp este plin cu ciocolată și este tot pentru voi. De azi înainte nu îi mai veți urmări pe șoricei.

Ulii nu își puteau crede ochilor. Nu se așteptau la așa ceva, era imposibil tocmai de aceea ceruseră ciocolată.

Iată că Bulina a reușit ce și-a propus și din aceea zi ulii au stat departe de șoricei pentru totdeauna. Așa Bulina a devenit eroina șoriceilor și brigada Bulinei veghează asupra pădurii și în ziua de azi, bucurându-se cu toții de ciocolată.

Sfârșit

Acolo unde se pășește doar pe marginea covorului

După o săptămâna plină, Ria obișnuia să mergă vinerea după școală în vizită la câte o colegă. 

Într-o după-amiază Ria a mers la castelul prințesei Elisa. Era fascinată de acest castel. Îi plăcea foarte mult și compania prințesei, dar mai ales prăjiturile servite la castel. Prăjituri de casă, făcute chiar de mama prințesei, un deliciu, dar atenție mare, se mânca doar în bucătărie și nu cumva să se fi întâmplat să cadă vreo firimitură pe jos. 

Așa, vă spuneam de castel. Întotdeauna strălucea. Curățenia se făcea cu mare meticulozitate și nu cum făcea toată lumea cu mopul, nu, nu pentru că lasă scame, ci în genunchi cu cârpă că să se poată ajunge și la cel mai îndepărtat colțișor care ar fi putut fi atins de vreo pală de vânticel aducătoare de praf.

La intrarea în castel te întâmpina holul cel mare și lung, luminat de candelabre de cristal strălucitoare. Bucătăria era raiul organizării, însă, de departe cea mai impunătoare cameră din castel, era salonul de petreceri. Acolo trona o vitrină mare cu cele mai frumoase pahare din colecție și un covor imens. Era locul unde se țineau balurile și petrecerile importante. 

Dacă voiai doar să vizitezi trebuia să ai mare grijă la ciucurii covorului, să nu care cumva să îi deranjezi din dispunerea lor perfect liniară. Și unde mai pui că nu puteai să calci oriunde pe covor, nu, nu. Traseul de urmat era dat de marginea acestuia. Astfel, se menținea în stare aproape perfectă pentru veșnicie.

Cu toate acestea, oricât de ispititor părea salonul, fetele își petreceau timpul în dormitorul prințesei. Acolo, Ria era fascinată de un set de pahare, care erau așa colorate și misterioase având în construcția lor un lichid care îți dădea impresia că erau pline când de fapt nu erau. Ce amăgire! 

După turul istovitor al castelului, fetele vesele s-au apucat și de treaba, că doar temele pentru școală nu se făceau singure. Și așa și-au petrecut ele ziua pregătind piesa de teatru pentru festivalul francofon care se ținea în acea perioada.

Împărătesele celor patru tărâmuri dulci

Ilustrator: Anda Nedelea

A fost o dată ca niciodată, patru tărâmuri dulci. Un tărâm de bezea, unul de ciocolată, unul de înghețată și unul de vată de zahăr. Fiecare având câte o împărăteasă aleasă.

Cele 4 domnițe dichisite s-au întâlnit pentru prima dată la petrecerea dată de Zeul Soarelui în cinstea venirii primăverii după o iarnă lungă și grea. Petrecerea a durat timp de 4 anotimpuri, vreme în care domnițele au locuit la curtea zeului. Numai el putea aduna toată suflarea pământească laolaltă. Nimeni nu se plictisea. Fiecare își petrecea ziua ajutând care mai de care la ce se pricepea și spre asfințit toți se strângeau în curte la petrecere. Aici s-au cunoscut și cele patru domnițe.

Mabel se acomodase foarte bine la bucătărie și avea grijă ca bucatele să fie gata la timp în fiecare seară când toți se strângeau în jurul mesei. Althea se ocupa cu oaspeții veniți de departe. Era ambasadorul lor și ghidul preferat de la curtea zeului. Diona supraveghea cu ochi de vultur așezarea mesei, ca nu cumva vreo furculiță să fie nelalocul ei sau vreo pată să umbrească transparență paharelor, iar Irisa se ocupa cu buna dispoziție. Unde era ea, râsetele erau garantate. Și ce poate fi mai important la o petrecere decât râsetele invitaților?

Și uite așa a trecut anotimp după anotimp și a venit vremea ca fiecare domniță să plece și să cucerească propriul ei tărâm. Astfel, Athea a devenit împărăteasa tărâmului de bezea, Mabel a celui de ciocolată, Diona al celui de înghețată și Irisa a celui de vată de zahăr. Vreme de de câteva anotimpuri împărătesele s-au reunit pe tărâmul de bezea. Dădeau petreceri, vorbeau și făceau planuri pentru regatele lor.

Apoi, într-o zi Irisa nu a mai venit la pretrecerile de pe tărâm de bezea. Soarta o purtase peste mări și țări, la mare departe unde se îndeletnicea cu noi deprinderi în ale artelor moderne. Luase cu ea și tărâmul de vată de zahăr. Din când în când le trimitea celorlalte împărătese câte o scrisoare, povestindu-le cum o duce. 

Timpul trecea și cele trei împărătese rămase în aceași parte a pământului își continuau viețile. La un moment dat, împărăteasa Althea le-a dat domnițelor vestea că familia ei va fi luminat de o rază de soare. Raza de soare i-a înveselit tărâmul de bezea și toată lumea aștepta marea adunare de la petrecerea de bun venit a acesteia, dar pe nepusă masă s-a năpustit asupra întregului pământ un nor negru de furtună și îngrijorare.

Nimeni nu s-a mai putut bucură cum se cuvine de venirea razei de soare, petrecerea de bun venit fiind prea mică față de ceea ce mica rază de soare ar fi meritat și pentru prima dată împărătesele nu au sărbătorit împreună, dar și-au fost alături cu gândul și inima și i-au trimis minunii toată energia bună a pământului ca să o ocrotească.

Și uite așa timpul tot trecea și norul era și mai negru și zilele tot mai greu de îndurat pentru toată lumea. Tot ce fusese până atunci se schimbase. Oamenii erau și ei mai răi și neiubitori. Și asta nu a fost tot. Într-o zi din norul cel negru s-a coborât un dragon făcut numai din frică, ce îi înspăimânta pe toți locuitorii pământului. 

Atunci împărătesele au știut că e timpul să facă ceva pentru a-și salva tărâmurile și după multă vreme s-au reunit și au țesut un plan pentru înfrângerea dragonului. Soluția lor era simplă: iubirea. Trebuia să-și reia viață, activitățile și relațiile cu cei din  jur cu și mai multă iubire și înțelegere față de ei, încurajâdu-i să facă la fel. 

Cu cât oamenii împrăștiau mai multă iubire cu atât puterea dragonului slăbea. Văzând acestea împărătesele au chemat în ajutor și pe Zeul Soarelui și s-au reunit după mult timp și cu Irisa, și astfel împreună erau mai puternici, dar cea care îi întărea cel mai mult și îi slăbea puterea dragonului era rază de soare și râsul ei fără griji.

Văzând acestea, împărătesele au dat șfară-n țară pentru alierea tuturor rasetelor de copii împotriva dragonului. În față puterii veseliei râsetelor de copii nu putea nimeni și văzând aceastea dragonul s-a speriat și s-a întors în nor, lăsând din nou loc albastrului senin al cerului și soarelui cel puternic.

De atunci împărătesele au știu cât de puternică este iubirea oamenilor și râsul copiilor.

Sfârșit 🙂

Chifteluță, cățelul buclucaș

Ilustrator: Anda Nedelea

Într-o zi, când Thomas se întorcea de la școală, nu a venit pe drumul său obișnuit pe strada principală, a venit prin spatele blocurilor. La un moment dat, în dreptul ghenei de gunoi a auzit un scâncet. S-a uitat în jur, dar nu a văzut nimic. A mai facut câțiva pași și a auzit din nou același sunet. S-a întors și a văzut sub ghena de gunoi o cutie de carton cu un cățelus mic, mic care se chinuia să se facă auzit. Probabil îi era foame.

Lui Thomas i s-au luminat ochișorii cei verzi când l-a văzut și a mers într-un suflet să îl mângâie pe piticul plângăcios. Mai avea o jumătate de sendviș cu chifteluțe în ghiozdan și i l-a dat blănosului. Stând și văzându-l cum se străduia să mănânce, pentru că era mult prea mic pentru a roade, îi răsare în minte numele potrivit pentru el, Chifteluță.

– Ce draguț ești măi Chifteluță. Te-aș lua cu mine acasă.

Thomas nu a stat prea mult pe gânduri și după ce Chifteluță și-a terminat masa, l-a vârât în ghiozdan și nu s-a mai oprit până acasă. A dat fuga la baie să se spele pe mânuțe. A stat acolo o vreme până când mama a început să se îngrijoreze și l-a strigat.

– Thomas! Se răcește mâncarea, grăbește-te! Nu a terminat bine de rostit când a deschis ușa de la baie și a încremenit. Totul era o dezordine totală. Thomas umpluse cada cu spumă pentru a-l spăla pe Chifteluță care de fapt nu era chiar așa murdar.

Mama nu a știut cum să reacționeze și până la urmă au ajuns să se joace împreună cu cățelușul în baie.

– Mami, știam că nu te vei supăra că l-am adus pe Chifteluță acasă.
– Chifteluță? Ți se pare că arată ca o chifteluță?

– Nu mami, dar i-am dat eu jumătate din sendivișul meu și i-a placut.

-Bine, râse mama, dar știi că tati e alergic la părul de animale!

– Știu mami, zise Thomas tristuț, ce putem face?
– Păi, momentan hai la masă, îi dăm și lui Chfteluță puțin lăptic și ne mai gândim.

S-au distrat copios și la masă, pentru că blănosul cel mic se obișnuise cu mirosul chifteluțelor și nu îi mai plăcea laptele. Se apropia ora la care trebuia să ajungă tata acasă, așa că trebuia să facă ceva. Nu-l puteau lăsa afară, era prea mic.

– Mami, îl pot ține în camera mea sub pat.

Zis și făcut cățelul a fost instalat comod în culcușul lui sub pat. A venit și tata acasă, au petrecut împreună o seară frumoasă, făcând temele pentru a doua zi și spunând povești. Pe la miezul nopții, tata se trezește agitat, strănutând. Era vina lui Chifteluță care se plimbase și prin camera părinților și lăsase păr.

A doua zi tata a venit mai devreme de la serviciu și i-a găsit pe Thomas și pe mama jucându-se cu Chifteluță în mijlocul sufrageriei. Îl așteptau ca să găsească împreună o soluție pentru Chifteluță.

– Noul vostru prieten este cel care m-a făcut să lăcrimez și să strănut, azi-noapte?
– Tati, știi… a încercat Thomas să îi explice, însă tatăl său nu îl mai asculta, Chifteluță îl cucerise deja și se jucau printre strănuturi.
– Hapciu, Hapciu, Hapciu, de unde l-ai luat, Thomas?
– L-am găsit când veneam de la școală, era la ghena de gunoi și plângea.
– Sărăcuțul Chifteluță, zise tata.
– Tati, tati cum putem face să-l păstrăm?
– Hmm, zise tatăl, o sa îi facem o cușcă frumoasă în curte lui Chifteluță, altfel, va trebui să mă mut eu în curte. În plus va putea să doarmă și pe verandă oricând va dori el.
– Iupiiiiiiiii, mulțumesc tatiiiiiii.

Thomas era foarte fericit, avea acum un foarte bun prieten de joacă. Thomas l-a ajutat pe tata să construiască căsuța cățelușului și la sfârșitul zilei, băiatul era foarte vesel, povestindu-i mamei câte a reușit să facă într-o singură zi.

Chifteluță creștea pe zi ce trecea și Thomas era din ce în ce mai fericit când își petrecea timpul cu prietenul său. Toți copii de pe strada lui Thomas îl iubeau pe Chifteluță și veneau adesea să se joace împreună. Alergau după-amieze întregi și intrau în casă îmbujorați și fericiți.

Într-o zi când s-a întors de la școală, Thomas nu a mai fost întâmpinat de Chifteluță la poartă, s-a gândit că poate este cu mama lui la plimbare. Intră în casă, mama era în bucătărie și îi pregătea prânzul preferat.

– Mami, unde este Chifteluță?
– Unde să fie Chifteluță? Este în curte, l-am văzut mai devreme.
– Nu este în curte mami, când am intrat eu, nu a venit să ne jucăm ca de obicei.
– Nu-ți face griji, hai să-l căutăm.

Așa au alertat toți vecinii. Toată lumea îl căuta pe Chifteluță, dar Chifteluță nu era de găsit. Seara, a venit și tata de la serviciu și era uimit de agitația de afară. Când intră în casă l-a găsit pe Thomas plângând.

– Ce s-a întâmplat? De ce plângi? Ce e cu toată nebunia de afară?
– E supărat, interveni mama. Chifteluță a dispărut…
– Cum??? Unde a dispărut?
– Nu știm, azi când am venit eu de la școală nu mai era în curte, zise Thomas printre suspine.
– L-ați căutat și în spatele casei unde obișnuiește să se ascundă?
– L-am căutat în tot cartierul, zise mama, ne-au ajutat și vecinii…
– Nu se poate una ca asta, își ia haina și iese pe ușă ca furtuna.

Tata îl iubea foarte mult pe Chifteluță și nu își putea închipui că este de negăsit. L-a căutat toată noaptea. Ploua atât de tare și se gândea oare unde se adăpostește Chifteluță, care la fiecare ploaie se odihnea leneș în culcușul lui de pe verandă. Toate străzile le-a luat la rând, toate cotloanele, toate ghenele de gunoi. Chifteluță nicăieri.

Căutările au continuat zile întregi, însă nici urmă de blănosul iubit de toată lumea.
În agitația căutărilor Thomas și părinții lor și-au cunoscut noii vecini, care tocmai se mutaseră la casa de lângă ei. Atunci au aflat că și cățelușa lor dispăruse, se gândeau că mutarea nu i-a făcut prea bine. Lui Thomas îi venise în minte gândul că cei doi au fugit împreună.

Când toată lumea își pierduse speranța, Chifteluță, se întoarce acasă. Thomas era în sufragerie, unde își făcea temele, când a auzit zgomote pe stradă. Toți trecătorii erau fericiți să-l vadă din nou.

Nu a trecut mult și Chifteluță a intrat pe poarta casei. Lui Thomas i s-au luminat ochii când l-a zărit intrând. Era murdar și zgribulit, dar dădea din codiță vesel. Imediat în spatele lui Chifteluță a mai apărut o cățelușă albă cu fundiță la gât, însă la fel de murdară. Probabil ploaia de zilele trecute îi prinseseră fără adăpost.

Thomas a ieșit desculț în curte și a alergat să-l îmbrățișeze pe Chifteluță. Îi fusese tare dor de el, credea că nu o să-l mai vadă niciodată.

Auzind zarvă mare, Mara, fetița noilor vecini a ieșit și ea în curte și a recunoscut-o pe Pufica, într-adevăr cei doi fugiseră împreună. Datorită blănoșilor care s-au împrietenit, Mara și Thomas au devenit și ei foarte buni prieteni.

Într-o zi, văzând că Pufica și Chifteluță sunt tot mai triști când trebuie să se despartă, copiilor le-a venit o idee.

– Mara, hai să le spunem părinților să le facem o căsuță comună.
– Ar fi o idee foarte bună, așa ar putea să stea împreună tot timpul.
– Tati, tati, strigă Thomas, vino repede!
– Ce s-a întâmplat?
– Tati, Pufica și Chifteluță sunt mereu triști când trebuie să se despartă, haide să le facem o căsuță comună.
– Voi vorbi cu tatăl Marei și le vom face.

Așa au construit cei doi tătici, în locul unei porțiuni de gard care le despărțea casele, cușcă pentru cei doi căței. Era practic ca un tunel destul de încăpător în care puteau sta împreună când era vremea urâtă și prin care puteau ajunge unul în curtea celuilalt oricând.

Cu timpul pufoșeniile, dar și copii au devenit de nedespărțit, erau cu toții o mare familie.
Pufica și Chifteluță și-au mărit și ei familia cu zece puiuți drăgălași, care au fost adoptați de copii din cartier. Astfel, Mara și Thomas și-au făcut și mai mulți prieteni și se întâlneau mereu cu toții la joacă.

Sfârșit 🙂

Scărpinici

Ilustrator: Anda Nedelea

Mișu pleacă în pădure să aducă vreascuri pentru foc. E un baiețel tare cuminte, o ajută pe bunica la toate treburile pe lângă casă, chiar dacă are doar zece ani. Tot mergând prin padure, lângă tufișurile crescute în jurul unui stejar semeț a găsit un ou uriaș.

Vai ce bucuroasă va fi bunica, zise el zâmbind. Oul acesta ne va servi drept cină o săptămână întreagă.
Oare ce fel de ou o fi ăsta ? Nu am mai văzut niciodată unul așa de mare. Era de o suta de ori mai mare decât un ou de găină, însă Mișu era voinic și izbuti să îl clintească. Totuși nu voia să renunțe nici la uscăturile pentru foc, pentru că erau trebuincioase, așa că a reușit să le lege cu cordonul de la pantaloni și să le pună în spate, iar oul l-a luat în brațe.

Bunica era deja îngrijorată că Mișu nu mai apărea și începea să se lase seara. Nici nu a apucat bătrâna să ajungă pe prispă că a și auzit strigând :

– Bunico, bunico !
– Unde ai umblat până la ora asta, neastâmpăratule ?
– Uite bunico, uite ! Și-i întinse oul. Uite ce am găsit.
– Dar ce mai e și asta, băiatul mamii ?
– Un ou bunico, l-am găsit în pădure lângă stejarul cel bătrân.
– Lasă lemnele la locul lor și vino la masă, îi zice bunica luându-i oul.
Cei doi au intrat în casă, iar bătrâna a așezat oul lângă sobă unde făcuse mâncarea.

În zorii zilei cei doi s-au trezit speriați de niște zgomote puternice. După ce s-au mai dezmeticit și-au dat seama că zgomotul se auzea de lângă sobă, de la ou. Ce să vezi ? Oul se zbătea în toate părțile. Cei doi s-au speriat pentru că nu știau ce se întâmplă. În cele din urmă oul începe să crape și printr-o crăpătură iese un picioruș ca de broscuță, apoi o mânuță ca de maimuțică și în cele din urmă un căpșor de dinozaur. Da ! Era un pui de dinozaur. Ultimul ou de dinozaur care rămăsese și care și-a găsit locul în casa lui Mișu. Băiatul a sărit în sus de bucurie când l-a vazut.

– Bunico, e ca cel din poveștile pe care mi le spui tu seara, numai că nu pare așa fioros.
Bunica temătoare :
– Știu și eu ce să zic, pare periculos.

Fața puiului de dinozaur era așa de zâmbitoare la lumina lumânării încât cei doi au izbucnit în râs. Și s-au distrat cu cel mai nou membru al familiei până când, obosiți au adormit.
După câteva ceasuri bune, Mișu se trezește dat jos din pat. Puiul de dinozaur, care se acomodase repede în pat, se scărpina de zor. Mișu râse cu poftă și strigă la bunica :

– Bunico, Bunico, uite !
Au râs amândoi cu poftă, privindu-l cum se scarpină după urechi exact ca un cațeluș.
– O să-l cheme Scărpinici, bunico !

Să știi că i se potrivește de minune, dragul mamii. Totuși, nu crezi că e periculos să îl păstrăm ? Bunica își făcea tot felul de griji, dincolo de înfățișarea drăgălașă a lui Scărpinici.
Nu bunico, nu vezi ce drăgălaș este ? Nu ne va face niciun rău. Promit că o să am grijă de el și o să-l învaț tot ce știu. Ne va ajuta la treburi.

În cele din urmă, bunica a consimțit, deși avea în continuare inima strânsă. Timpul trecea și amândoi începuseră să se obișnuiască cu prezența lui Scărpinici, care îi și ajuta de cele mai multe ori la treburile de făcut pe lângă gospodărie, căci se făcuse mare și puternic.

Scărpinici, era pe cât de mare pe atât de jucăuș, cu ochișori negri inocenți și pielea colorată ca un curcubeu și de departe era cel mai bun prieten al lui Mișu.

Într-o zi cei doi pleacă în pădure să caute lemne, căci se apropia iarna grea și trebuia să se aprovizioneze pentru toată perioada friguroasă, mai ales că lui Scărpinici îi plăcea căldura. Cei doi știau că nu trebuie să se aventureze foarte mult în pădure, deoarece cealaltă jumătate de pădure aparținea altcuiva, ce pusese păzitor un urs uriaș, foarte rău.

Mergând ei prin pădure, mai mult jucându-se decât adunând lemne, nu și-au dat seama că au mers prea departe și erau deja de ceva vreme pe tărâmul interzis. Deodată au auzit un zgomot și au amuțit. Mișu s-a apropiat încet de Scărpinici și i-a șoptit:

– Mi-e teamă să nu fie ursul cel rău!
– Ce urs? zise Scărpinici.
– Ursul cel rău, care păzește această jumătate de pădure, unde nu ar fi trebuit să intrăm.
– Dar de ce să nu intrăm? strigă Scărpinici.
Atunci s-a auzit strigătul ursului:
– Pentru că aici este pădurea stăpânului meu și nu aveți ce să căutați prin preajmă.
– Ba uite că avem ce căuta, pădurea este a tuturor, strigă Scărpinici, mai tare decât ursul.
Pe cât de mare și fioros era ursul, pe atât de surprins a rămas când l-a văzut pe Scărpinici. Nu se aștepta să vadă în pădurea lui tocmai un dinozaur.

Simțind pericolul ce îi păștea, Scărpinici s-a transformat într-un dragon zburător. Tranformarea lui Scărpini l-a înfuriat atât de tare pe urs, încât a început să își scoată colții și ghearele, pregătindu-se de luptă.

Dintr-o dată s-a năpustit asupra lui Scărpinici, crezând că-l va doborî ușor, dar nu a fost chiar așa. Scărpinici s-a desprins de pământ pregătindu-se și el de luptă pentru a-l apăra pe Mișu.
Ursul nu era doar furios și fioros, pe deasupra era și atletic. A început să sară prin copaci, poate, poate ar fi putut să-l prindă pe Scărpinici și să-l doboare.

Văzând că nu e cale de împăcare, Scărpinici s-a concentrat atât de tare și în zborul său l-a zărit pe urs cocoțat în vârful unui copac înalt și deodată a aruncat o rază aurie de flăcări asupra lui.
Ursul s-a transformat într-o stratuie galbenă, strălucitoare cu colți și gheare gata de atac, fără a mai putea face rău nimănui.

Scărpini a coborât ursul înmărmurit și l-a așezat exact la hotarul de la jumătatea pădurii. Atunci și-a făcut apariția și stăpânul ursului, Uli. Uli, credea că nu e nimeni mai puternic decât ursul lui, însă văzându-l pe Scărpinici, a hotărât să renunțe la supărare și pădurea a devenit din nou una și aceași, Uli și Mișu au devenit foarte buni prieteni și Scărpinici gardianul pădurii, care nu mai reprezenta niciun pericol pentru nimeni.

Sfârșit 🙂