Un urs pe tărâmul lui Moș Crăciun

Ilustrator: Anda Nedelea

Într-o zi, pe înserat, Bruno împreună cu sora lui Alpina și cu alți ursuleți din împrejurimi se jucau de-a v-ați ascunselea. Când Alpina spunea numărătoarea inversă, Bruno a luat-o la goană și a fugit departe de tot. Voia să se ascundă cât mai bine de sora lui cea mică. A fugit atât de tare încât la un moment dat s-a izbit de ceva și a căzut pe spate.

Când s-a dezmeticit a încercat să-și dea seama de ce anume s-a lovit. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, nu vedea nimic decât o mare de zăpadă. S-a ridicat și a început să inspecteze teritoriul. Nu prea se mai afla în ținuturile pe care le cunoștea, aparent alergase destul de mult. Prea mult chiar! Probabil că Alpina și ursuleții îl căutau de zor ca să poată să continue jocul.

Tot mișunând el pe acolo, s-a gândit că poate s-a lovit de zidul invizibil.
– Cum nu ați auzit de zidul invizibil de la Polul Nord? Bruno auzise despre un zid invizibil care apără ținutul lui Moș Crăciun.
Toți ursuleții vorbeau despre asta și își doreau să ajungă acolo, să îl cunoască pe Moșu’. Erau atât de aproape și totuși atât de departe.

Bruno nu s-a lăsat și a analizat fiecare peticel de zăpadă, până când a găsit un locșor mic mic mic mic mic mic mic cât o floricică pe unde se auzeau colinde.

Crăpătura se formase cel mai probabil când Bruno s-a izbit de zid cu toată forța din alergătura sa. Își dorea atât de mult să ajungă în ținutul lui Moș Crăciun încât a început să sape pentru a-și face loc. Și săpa și săpa, dar obosea repede, căci era unul dintre acei urși polari mari și molcomi. Cu toate acestea, nu s-a lăsat și a săpat până când a reușit să facă o gaură suficient de mare încât să poată să se uite ce este dincolo de zid.
– Și ce să vezi?
A ochit un brad îmbrăcat cu luminițe și beteală și a simțit miros de prăjituri și o gălăgie foarte mare care venea din atelierul elfilor. Dintr-o dată Bruno și-a adus aminte de visul pe care îl avea când era doar un puiuț mic și neîndemânatic și își dorea foarte mult să ajungă în lumea lui Moș Crăciun și să lucreze în atelier alături de elfi.

Mânat de visul lui din copilărie a continuat să sape. Două săptămâni i-a luat lui Bruno pentru a săpa o gaură suficient de mare încât să încapă prin ea. Când a reușit, era tare flămând și ar fi mâncat niște turtă dulce, așa că a început să caute. Pe când mergea el așa printre elfi, aceștia se minunau și se întrebau oare ce caută un ditamai ursul polar pe tărâmul lui Moș Crăciun dar nu îl băgau prea mult în seamă. Și-a continuat drumul până când la un moment dat s-a întâlnit cu un elf care umbla țanțoș și era îmbrăcat mai fistichiu, era șeful elfilor și văzându-l pe Bruno l-a luat la întrebări:

– Dar ce faci tu aici și cine ești?
– Bună, eu sunt Bruno și mă jucam cu sora mea de-a v-ați ascunselea..
– Păi și vă jucați de-a v-ați ascunselea aici?
– Nu, ne jucam la noi acasă lângă iglu nostru, dar când Alpina a început numărătoarea inversă eu am vrut să mă ascund cât mai bine și am început să alerg și am alergat până când m-am izbit de zid și apoi mi-am amintit de poveștile pe care le-am auzit despre tărâmul lui Moș Crăciun apărat de un zid invizibil și m-am învârtit până când am găsit o fisură în zid pe unde se simțea miros de turtă dulce și mi s-a făcut și mie poftă și am zis să vină aici și am început să sap până când am reușit să intru.
– Păi și ce vrei să faci aici?
– Vreau să-l cunosc pe Moș Crăciun și întotdeauna mi-am dorit să fac un tur al atelierului. Am auzit atât de multe povești.
– Știi că nu este un loc care să se poată vizita, nu?
– Eu știu, dar toți ursuleții din familia mea vorbesc despre asta și îți dai seama ce popular o să fiu când o să le povestesc ce am descoperit? Toată lumea o să vrea să vină.
– Tocmai asta este și problema, nu este posibil ca toată lumea să vină la atelierul lui Moș Crăciun. Ne-am transforma într-un muzeu, iar noi avem prea multă treabă pentru că trebuie să pregătim cadourile pentru seara de Ajun când Moșul pleacă să le ducă tuturor copiilor din lume.
– În cazul ăsta vreau să fiu ajutorul lui Moș Crăciun
– Nu crezi că ești un pic prea mare?
– Ba da și sunt și puțin neîndemânatic dar sunt sigur că pot să mă descurc. Hai îmi arăți împrejurimile, te rog?
– Bine, fie, dar promiți că nu o să aduci pe nimeni aici. Trimit imediat echipa elfilor reparatori să repare stricăciunea pe care ai făcut-o la zid.

Nici nu a terminat de zis, că dintr-o dată tot tărâmul lui Moș Crăciun a fost în beznă. Nu a durat mult și toată echipa elfilor a început să se agite și să alerge în toate părțile fără niciun succes.
Cineva umblase la firele de curent și acum toată producția de cadouri era oprită. Așa ceva era inacceptabil, vor rămâne în urmă.

– Cu siguranță s-a întâmplat ceva când tu ai săpat în zid, zise elful șef către Bruno. Ai observat ceva?
– Nu, nu cred, zise Bruno sfios. Am văzut doar o veveriță albă care îmi tot dădea târcoale, dar sincer nu am băgat-o în seamă.
– O veveriță zici?
– Da, îndrugă Bruno.
– Nu cumva o fi o veveriță din cele stricăcioase care ne-au tot făcut probleme?
– Nu știu, zise Bruno, simțindu-se din ce în ce mai vinovat. Acum nu vor mai primi toți copii cadouri din cauza mea, nu-i așa?
– Păi dacă nu rezolvăm problema mai repede, s-ar putea să ai dreptate.
– Cum pot să ajut?
– Hai să luăm niște cașcaval de la bucătărie.
– Cașcaval? E o veveriță, nu un șoarece.
– Dacă este acea veveriță stricăcioasă care cred eu că este, atunci vrea cașcaval, zise elful șef cu convingere.
Luminându-și calea cu ajutorul unui licurici, au luat de la bucătărie o roată mare de cașcaval din care au împrăștiat bucăți în jurul bradului cel mare ca să atragă veverița pofticioasă. Din atelier au luat și o cușcă pentru a o găzdui pe rozătoare.

După ce au împrăștiat cașcavalul s-au pus la pândă și au așteptat și au așteptat, până când după multe ore, au auzit un ronțăit. Sunetul s-a apropiat din ce în ce mai mult până când a ajuns în cușcă. Atunci elful șef a închis cușca. Avusese dreptate. Veverița stricăcioasă era intrusul.
– Cum ne-ai lăsat fără curent? Întreabă Elful șef furios.
– Cablurile de lângă bucătărie aveau gust de cașcaval și am vrut să le mănânc și le-am ros și dintr-o dată BUM, s-a făcut noapte, a povestit veverița sfioasă.
– Nu s-a făcut noapte, ai stricat lumina. Bine că știm acum unde e problema.
– Bruno păzește veverița, eu mă duc cu elfii reparatori și cu licuricii să schimbăm cablurile.
– Bine, zise Bruno ușurat.
– Ce face un urs polar pe tărâmul Moșului? Întreabă veverița curioasă. Vrei și tu cașcaval? De aia ai săpat atâta timp?
– Nu vreau cașcaval, vreau să-l cunosc pe Moșu și…
N-a reușit să termine de zis că dintr-o dată totul a fost iar luminat și elfii s-au întors la treabă. Vine elful șef și zice:
– Bruno pentru că m-ai ajutat să prind intrusul, îți voi arăta atelierul.
– Bruno sări în sus de bucurie și totul în jur s-a zguduit puțin, atât era de mare.
– Și cu veverița ce facem?
– O legăm la ochi și o trimitem cu un porumbel voiajor la ea acasă.
– De ce o legăm la ochi?
– Ca să nu mai știe drumul de întoarcere. Și îi dăm și suficient cașcaval cât să-i ajungă toată viața.
Veverița stricăcioasă auzind acestea era super fericită.
– Cașcaval pentru toată viața, iupiiiii!
În timp ce veverița era în drum spre casă, Bruno își începuse incursiunea în atelierul Moșului, alături de elful șef. Văzându-l atât de absorbit, elful șef îi propune:
– Bruno, dacă îți dorești atât de mult, uite noi avem nevoie de ajutor la înșurubatul beculețelor pe instalații. Ce zici ne ajuți?
– Daaaaaaa, se bucură Bruno.
– În doi timpi și trei mișcări Bruno a fost pe poziții și s-a apucat de treabă.
Între timp elful șef a mers să vorbească cu Moș Crăciun.
– Moșule știi cine a venit la noi?
– Da, zise Moșu’ amuzat. Globul magic mi-a arătat toată peripeția voastră. M-am distrat copios!
– Tu știai că Bruno vrea să vină aici și să lucreze la atelierul tău?
– Da, știam pentru că de foarte multe ori mi-a scris în scrisorile lui. Cum se descurcă la instalații?
– Acum că mă întrebi am primit plângeri de la ceilalți elfi ca mai mult sparge beculețele decât să le pună pe instalații.
– Normal, râse Mosu, e ditamai ursul polar și tu l-ai pus să lucreze cu niște beculețe mici. Mută-l in atelierul unde se construiesc avioanele. Mi-a scris că își dorește să zboare.

Zis și făcut. Când a aflat vestea, Bruno era cel mai fericit, mai ales că își dădea și el seama că nu avea prea mult spor cu beculețele. La început în încercarea sa de a fi atent la ceilalți elfi, Bruno se tot agita prin atelier și mai strica câte ceva, dar până la urmă a reușit să construiască singur un avion de lemn.

Bruno făcea avioane din ce în ce mai frumoase și din ce în ce mai mari și se gândea mereu, oare cum ar fi să zboare și el cu un avion. Oare cum ar fi să zboare și să vadă toată imensitatea Polului Nord de undeva de sus și să ajungă până sus la stele.

Astfel Bruno i-a scris lui Moș Crăciun că își dorea mai mult ca niciodată să zboare. Doar că anul acesta scrisoarea lui a fost citită de Doamna Crăciun.
– Știi ce își dorește anul acesta Bruno? Întreabă Doamna Crăciun pe Moșu’.
– Să zboare. La fel ca în fiecare an.
– Nu crezi că ar fi foarte fericit dacă ar primi ceea ce își dorește?
– Ar fi cam greu să facem un urs polar să încapă într-un avion, zise Moșu’ naiv.
Doamna Crăciun zâmbi și îi ceru să o lase pe ea să se ocupe de Bruno anul acesta. Astfel, în Ajun, Moșu’ și-a pregătit, reni, sania și sacul și a pornit în cea mai importantă călătorie din an.

După ce toți elfii au adormit, mulțumiți că și-au îndeplinit misiunea și de data acesta, în ciuda peripețiilor întâmplate, doamna Crăciun i-a făcut o vizită lui Bruno.
– Am venit să-ți aduc cadoul de Crăciun!
– Dar Moșu împarte darurile..și în plus eu știu că ceea ce vreau eu este imposibil.
– Până nu demult credeai că este imposibil și să ajungi în acest loc, nu-i așa?
– Da, zis Bruno uimit.
– Hai, vino cu mine, îi zise doamna Crăciun.

Au ieșit afară și începuse să ningă.

– Închide ochii și gândește-te că ceea ce îți dau eu acum o să-ți îndeplinească visul.

Bruno, închise ochii și întinse mâna. A simțit furnicături în palmă, ca și când milioane de furnici îl gâdilau și cu cât se gândea mai tare cu atât începea să se ridice de la pământ. Când a deschis ochii Bruno era deja atât de sus încât putea atinge steaua din vârful bradului. Bruno era foarte fericit și în același timp nu îi venea să creadă. S-a plimbat în zbor pe deasupra întregii lumi, s-a jucat cu luminile Aurorei Boreale și s-a întâlnit chiar și cu Moșul și cu renii săi. După toată această călătorie nemaipomenită Bruno s-a întors în patul său și a adormit.

A doua zi de dimineață s-a trezit acasă, la el în cameră, s-a uitat în jur și a început să strige:
– Alpinaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
– Ce este? De ce strigi așa tare?
– Când am venit acasă?
– Cum adică? Nu îți amintești că ieri ne jucam de-a v-ați ascunselea și ai fugit așa de tare încât te-ai izbit cu capul de muntele de zăpadă? Te-ai lovit tare la cap.
– Asta înseamnă că am visat?
– Ce ai visat? Întreabă Alpina curioasă.
– Am visat că am ajuns pe tărâmul lui Moș Crăciun și am lucrat în atelierul lui și apoi Doamna Crăciun mi-a îndeplinit dorința și mi-a dat praf magic și am zburat.
– Da sigur, zice Alpina ca un urs mare și matur, noi urșii polari nu zburăm.

Nedumerit Bruno iese la plimbare, era atât de sigur că totul fusese real, cea mai frumoasă călătorie din viața lui. Și tot mergând el așa agale se întâlnește cu Moșu.
– Ei Bruno, ți-a plăcut să zbori?
– Poftim? Nu am visat? Alpina mi-a zis că am visat, că noi nu putem zbura.
– Așa este, dar de Crăciun totul este posibil. Ce zici ne mai ajuți la atelierul elfilor și anul viitor?
– Sigur că da, zise Bruno încântat. Mulțumesc mult Moșule.

– Te așteptăm, dar de data asta să nu mai dărâmi zidul! Și Moșul se pierde în zare râzând.

Sfârșit 🙂

Scărpinici

Ilustrator: Anda Nedelea

Mișu pleacă în pădure să aducă vreascuri pentru foc. E un baiețel tare cuminte, o ajută pe bunica la toate treburile pe lângă casă, chiar dacă are doar zece ani. Tot mergând prin padure, lângă tufișurile crescute în jurul unui stejar semeț a găsit un ou uriaș.

Vai ce bucuroasă va fi bunica, zise el zâmbind. Oul acesta ne va servi drept cină o săptămână întreagă.
Oare ce fel de ou o fi ăsta ? Nu am mai văzut niciodată unul așa de mare. Era de o suta de ori mai mare decât un ou de găină, însă Mișu era voinic și izbuti să îl clintească. Totuși nu voia să renunțe nici la uscăturile pentru foc, pentru că erau trebuincioase, așa că a reușit să le lege cu cordonul de la pantaloni și să le pună în spate, iar oul l-a luat în brațe.

Bunica era deja îngrijorată că Mișu nu mai apărea și începea să se lase seara. Nici nu a apucat bătrâna să ajungă pe prispă că a și auzit strigând :

– Bunico, bunico !
– Unde ai umblat până la ora asta, neastâmpăratule ?
– Uite bunico, uite ! Și-i întinse oul. Uite ce am găsit.
– Dar ce mai e și asta, băiatul mamii ?
– Un ou bunico, l-am găsit în pădure lângă stejarul cel bătrân.
– Lasă lemnele la locul lor și vino la masă, îi zice bunica luându-i oul.
Cei doi au intrat în casă, iar bătrâna a așezat oul lângă sobă unde făcuse mâncarea.

În zorii zilei cei doi s-au trezit speriați de niște zgomote puternice. După ce s-au mai dezmeticit și-au dat seama că zgomotul se auzea de lângă sobă, de la ou. Ce să vezi ? Oul se zbătea în toate părțile. Cei doi s-au speriat pentru că nu știau ce se întâmplă. În cele din urmă oul începe să crape și printr-o crăpătură iese un picioruș ca de broscuță, apoi o mânuță ca de maimuțică și în cele din urmă un căpșor de dinozaur. Da ! Era un pui de dinozaur. Ultimul ou de dinozaur care rămăsese și care și-a găsit locul în casa lui Mișu. Băiatul a sărit în sus de bucurie când l-a vazut.

– Bunico, e ca cel din poveștile pe care mi le spui tu seara, numai că nu pare așa fioros.
Bunica temătoare :
– Știu și eu ce să zic, pare periculos.

Fața puiului de dinozaur era așa de zâmbitoare la lumina lumânării încât cei doi au izbucnit în râs. Și s-au distrat cu cel mai nou membru al familiei până când, obosiți au adormit.
După câteva ceasuri bune, Mișu se trezește dat jos din pat. Puiul de dinozaur, care se acomodase repede în pat, se scărpina de zor. Mișu râse cu poftă și strigă la bunica :

– Bunico, Bunico, uite !
Au râs amândoi cu poftă, privindu-l cum se scarpină după urechi exact ca un cațeluș.
– O să-l cheme Scărpinici, bunico !

Să știi că i se potrivește de minune, dragul mamii. Totuși, nu crezi că e periculos să îl păstrăm ? Bunica își făcea tot felul de griji, dincolo de înfățișarea drăgălașă a lui Scărpinici.
Nu bunico, nu vezi ce drăgălaș este ? Nu ne va face niciun rău. Promit că o să am grijă de el și o să-l învaț tot ce știu. Ne va ajuta la treburi.

În cele din urmă, bunica a consimțit, deși avea în continuare inima strânsă. Timpul trecea și amândoi începuseră să se obișnuiască cu prezența lui Scărpinici, care îi și ajuta de cele mai multe ori la treburile de făcut pe lângă gospodărie, căci se făcuse mare și puternic.

Scărpinici, era pe cât de mare pe atât de jucăuș, cu ochișori negri inocenți și pielea colorată ca un curcubeu și de departe era cel mai bun prieten al lui Mișu.

Într-o zi cei doi pleacă în pădure să caute lemne, căci se apropia iarna grea și trebuia să se aprovizioneze pentru toată perioada friguroasă, mai ales că lui Scărpinici îi plăcea căldura. Cei doi știau că nu trebuie să se aventureze foarte mult în pădure, deoarece cealaltă jumătate de pădure aparținea altcuiva, ce pusese păzitor un urs uriaș, foarte rău.

Mergând ei prin pădure, mai mult jucându-se decât adunând lemne, nu și-au dat seama că au mers prea departe și erau deja de ceva vreme pe tărâmul interzis. Deodată au auzit un zgomot și au amuțit. Mișu s-a apropiat încet de Scărpinici și i-a șoptit:

– Mi-e teamă să nu fie ursul cel rău!
– Ce urs? zise Scărpinici.
– Ursul cel rău, care păzește această jumătate de pădure, unde nu ar fi trebuit să intrăm.
– Dar de ce să nu intrăm? strigă Scărpinici.
Atunci s-a auzit strigătul ursului:
– Pentru că aici este pădurea stăpânului meu și nu aveți ce să căutați prin preajmă.
– Ba uite că avem ce căuta, pădurea este a tuturor, strigă Scărpinici, mai tare decât ursul.
Pe cât de mare și fioros era ursul, pe atât de surprins a rămas când l-a văzut pe Scărpinici. Nu se aștepta să vadă în pădurea lui tocmai un dinozaur.

Simțind pericolul ce îi păștea, Scărpinici s-a transformat într-un dragon zburător. Tranformarea lui Scărpini l-a înfuriat atât de tare pe urs, încât a început să își scoată colții și ghearele, pregătindu-se de luptă.

Dintr-o dată s-a năpustit asupra lui Scărpinici, crezând că-l va doborî ușor, dar nu a fost chiar așa. Scărpinici s-a desprins de pământ pregătindu-se și el de luptă pentru a-l apăra pe Mișu.
Ursul nu era doar furios și fioros, pe deasupra era și atletic. A început să sară prin copaci, poate, poate ar fi putut să-l prindă pe Scărpinici și să-l doboare.

Văzând că nu e cale de împăcare, Scărpinici s-a concentrat atât de tare și în zborul său l-a zărit pe urs cocoțat în vârful unui copac înalt și deodată a aruncat o rază aurie de flăcări asupra lui.
Ursul s-a transformat într-o stratuie galbenă, strălucitoare cu colți și gheare gata de atac, fără a mai putea face rău nimănui.

Scărpini a coborât ursul înmărmurit și l-a așezat exact la hotarul de la jumătatea pădurii. Atunci și-a făcut apariția și stăpânul ursului, Uli. Uli, credea că nu e nimeni mai puternic decât ursul lui, însă văzându-l pe Scărpinici, a hotărât să renunțe la supărare și pădurea a devenit din nou una și aceași, Uli și Mișu au devenit foarte buni prieteni și Scărpinici gardianul pădurii, care nu mai reprezenta niciun pericol pentru nimeni.

Sfârșit 🙂