Grota din cer

Ilustrator: Medlin

Într-o zi, Ela se plimba prin pădure ascultând ciripitul păsărilor, s-a așezat la poalele unui copac în brațele sale rădăcinoase, să admire cerul. Abia atunci și-a dat seama cât este de mică. Vârfurile copacilor erau atât de sus și formau în înaltul cerului o grotă cu un acoperiș albastru senin. Frunzele se mișcau alene în bătaia vântului, iar deasupra treceau rând pe rând nori albi pufoși parcă jucăuși.


Ela a închis ochii și și-a imaginat că zboară și zbura atât de sus încât ajunsese la norul cel pufos și alb, când deschise ochii a văzut că din norul cel în formă de pisică de mare ce se afla chiar deasupra ei, s-a desprins un fel de pasăre ce se îndrepta spre pământ.


Venea atât de repede încât Ela a crezut că se va izbi de pietrele de pe jos, dar aterizarea a fost la fel de lină ca a unui avion pilotat de un profesionist. Când a atins pământul pasărea cea pufoasă s-a transformat într-un iepuraș vorbitor.


– Ela, ce bine îmi pare să te cunosc, până acum am zburdat doar prin imaginația ta, haide vino cu mine.
-Unde? De ce să vin cu tine?
-Sus acolo deasupra copacilor, să ne plimbăm pe nori și prin nori. Haide, știu sigur că o să-ți placă.
-Nu am cum să merg acolo sus, eu nu știu și nu pot să zbor.
-Dacă îți dorești tare tare, închide ochii și ține-mă de mână.


Puțin încurcată de situație, Ela se uită în jur, totul era perfect normal, pădurea liniștită și s-a gândit să încerce. Când l-a prins pe iepuraș de mână s-a desprins de pe pământ și se simțea ușoară ca un fulg, dar nu îndrăznea să deschidă din nou ochii.
Simțea cum îi bate vântul dulce prin păr și se relaxa. Până la urmă a îndrăznit și a deschis ochii, iepurașul era din nou acea pasăre pe care a văzut-o coborând spre pământ, dar era la fel de simpatică și jucăușă ca și iepurașul. S-a bucurat de zumzetul pădurii din zbor. Nu-i venea să creadă că poate într-adevăr să zboare.


-Unde mergem? a întrebat-o pe pasăre.
-Știu că îți plac norii, o să te duc pe un norișor special.
-Serios? O să mergem la grota din cer?
-Spune-i și așa dacă vrei.


S-a bucurat de zbor cum nu s-a bucurat de nimic altceva până atunci și ajunse la vârfurile copacilor, le-au depășit și parcă au intrat într-o altă lume. Era atât de multă lumină acolo sus, o oază a norișorilor pufoși. Așa au început călătoria lor prin nori. Au făcut câte un popas pe fiecare nor cu o formă care îi plăcea Elei și sărea pe ei ca pe o trambulină.


La un moment dat, ajung pe un nor imens, unde se construise un oraș. Ela l-a admirat în zbor, dar vizita ei l-a cam deranjat pe zeul norilor care deodată a pornit un vânt puternic și norii ce adineauri erau pufoși și jucăuși acum erau furioși și negri. Locuitorii orășelului nor s-au panicat. Nu mai fuseseră de mult în mijlocul unei furtuni. Știau că cineva l-a mâniat pe zeu și se simțeau în pericol. Tunete și fulgere s-au abătut asupra orașului, iar pasărea încerca să o îndepărteze pe Ela de locul furtunii.


-Stai, unde mă duci?
-Înapoi pe pământ, nu vreau să te las în mijlocul furtunii aici.
-Dar omuleții aceia sunt speriați de furtună, hai să îi ajutăm.
-Nu îi putem ajuta, zeul norilor e supărat și a trimis furtuna peste oraș.
-Noi l-am supărat că i-am deranjat liniștea?
-Se prea poate să fie așa.
-Atunci îi vom ajuta.
-Cum?


Si atunci Ela a început să cânte. Avea o voce minunată, dulce și caldă. Nici măcar zeul norilor nu i-a putut rezista și atunci a risipit norii și a lăsat soarele din nou să strălucească peste locuitorii orașului din nori. Aceștia erau foarte fericiți și o chemau pe Ela la ei, să îi mulțumească. Pasărea a ghidat-o pe Ela în zbor către centru orașului unde oamenii o strigau prințesă. Era prințesa lor salvatoarea. Au construit un castel în cinstea ei și își doreau să rămână cu ei mereu.
De-o dată Ela deschide ochii și se trezește din nou la poalele copacului și zâmbește, căci era sigură că acel orășel există acolo sus în grota din cer!

Sfârșit!

Spaima oceanului

     În America secolului nouăsprezece a fost adus de către nişte marinari veniţi din Europa zvonul existenţei unui monstru marin în mijlocul oceanului Atlantic.

     La început nu i s-a acordat foarte mare importanţă acestui zvon, locuitorii considerându-l mai mult o poveste marinărească, ce avea drept scop înspăimântarea celor ce îşi petreceau zilele mai mult pe apă decât pe uscat şi atragerea atenţiei celor ce căutau aventura. Toată această poveste s-a răspândit foarte repede în acest colțișor uitat de lume, toţi locuitorii ştiau întâmplarea, însă fiecare adăuga mici detalii ireale pentru a o face mai interesantă şi înspăimântătoare.

Timp de o săptămână, pe unde umblai nu era posibil ca cineva să nu menţioneze monstrul oceanului. De la un simplu zvon s-a ajuns la o întreagă istorie apărută chiar şi în ziare, considerată de unii un blestem dat drept pedeapsă pentru faptele necuviincioase săvârşite de locuitorii ţinutului.

După acea săptămână în care controversata poveste a fost pe buzele tuturor, oamenii au început să o dea uitării, așa cum era și firesc având în vedere că nimeni nu avea o dovadă despre acest monstru.

    Acest orășel era unul micuț unde viața nu era foarte palpitantă și când aveau ocazia locuitorii se agățau de o astfel de poveste pentru a mai ieși din cotidian și o întorceau pe toate părțile.

     Cu toate acestea orice zvon își găsește sfârșitul. Multă vreme nu se mai auzise vorbindu-se despre acel montru. 

     La un moment dat un vapor cu treizeci şi şapte de marinari a plecat spre Europa ducând o mare încărcătură de peşte, urmând să se întoarcă în martie anul următor. Fiecare marinar şi-a luat rămas bun de la familia sa, cu speranţă că se vor revedea curând.

Timpul a trecut zburând şi nimic extraordinar nu s-a întâmplat şi nicio nouă poveste nu a fost auzită. Toţi locuitorii au petrecut sărbătorile de iarnă cum au ştiut mai bine şi au întâmpinat Anul Nou aşa cum se cuvine, cu foarte multă bucurie și speranță.

      Zilele treceau repede neţinând seamă de nimeni şi nimic şi fără a se simţi această trecere ireversibilă a timpului venise jumătatea lui martie, când administratorul portului, Bill Naghet, a primit o scrisoare. Era trimisă de cei care ar fi trebuit să îi întâmpine pe marinarii noştri, anunţând că au fost aşteptaţi luni de-a rândul şi nu au mai apărut. 

Bill termină de citit scrisoarea buimăcit. Niciodată în cei treizeci de ani de când primise portul în grijă nu primise o astfel de veste. Nu ştia ce să facă mai întâi: să anunţe familiile marinarilor sau să trimită un vapor să îi caute. A încercat să-şi ţină gândirea limpede şi a trimis un alt vapor să-i caute, apoi le-a anunţat familiile celor dispăruţi. În mai puţin de o oră întreg oraşul era cuprins de îngrijorare. Toţi s-au gândit la furtunile care s-au putut isca pe ocean de-a lungul călătoriei lor, însă nimeni nu s-a gândit la posibilitatea de a fi fost atacaţi de acel monstru marin despre care se zvonise anul trecut. 

     După câteva zile, cel de-al doilea vapor s-a întors fără prea multe noutăți și de atunci ideea că ar fi putut fi atacați de acel monstru era din ce în ce mai discutată.

     Se tot auzea din ce in ce mai des de vase care se îndreptau spre portul orăşelului nostru sau plecau de acolo și nu reuşeau să ajungă la destinaţie, dispărând în mijlocul oceanului aproape fără urmă.

La  un moment dat s-a mai găsit în larg o bucată dintr-un vapor aproape sfărâmată. 

După multe căutări eșuate, târziu, într-o noapte, ajunge în portul orăşelului un om într-o bărcuţă de salvare, singurul lucru care mai rămăsese după ultimul atac al monştrilor. Da, da, al monştrilor, deoarece s-au dovedit a fi doi şi nu unul. Aceasta reieşea din spusele acelui supravieţuitor îngrozit.

Le povestea localnicilor că se afla pe un vas de croazieră de lux, ce avea la bord numai personalități ale vremii şi în scurt timp ar fi ajuns în America, dacă nu ar fi fost acei doi monştri, care se dezlănţuie în adâncuri şi la suprafaţă căutând sirene. Poveste devenea din ce în ce mai palpitantă când a fost întreruptă de un locuitor :

     – Căutau sirene ??? Cum se poate să caute sirene, ele nu există şi chiar dacă ar exista de unde ştii tu că asta căutau acele creaturi?

     Atunci, John, căci aşa îl chema pe supravieţuitor, le zise :

    –  Monştrii ăștia sunt nişte creaturi bizare, enorme cu oarecare trăsături omeneşti printre care şi darul de a vorbi.

     Toţi cei din jur ascultau uimiţi, iar John continua istorisirea:

    – În momentul în care au ieşit la suprafaţă strigau un cuvânt nu foarte desluşit, dar am putut înțelege: spuneau „sirene „.  Ei asta căutau, iar văzând că pe vas nu erau decât oameni normali, fiinţe ciudate pentru ei, au distrus totul, de-abia am putut scăpa, am fost singurul, am avut mare noroc. Probabil acele creaturi hidoase deţin ultimele exemplare de sirene în captivitate şi vor și mai multe.

      Întreaga poveste a fost uluitoare, nu le venea să creadă locuitorilor, nu ştiau dacă este o scornire sau nu, dar nu s-ar putea explica faptul că a ajuns acolo într-o bărcuţă mai mult mort decât viu. Istorisirea lui a trecut de graniţele micului ţinut şi s-a răspândit în întreaga Americă de Nord stârnind  interesul cercetătorilor.

     Tot pe atunci se construia cel mai mare vas al acelor vremuri. Astfel că cel mai bogat şi mai curios om al Americii i-a adunat pe cei mai vestiţi cercetători şi pe cei mai curajoşi pentru a merge pe acel minunat vas numit „Vis” în căutarea monştrilor şi a sirenelor.

Astfel micul nostru orăşel a devenit foarte cunoscut şi a primit vizita multor necunoscuţi care doreau să audă povestea chiar de la cel care a trăit-o.

  Şi lui John i s-a cerut să meargă în acea curajoasă expediţie, însă a refuzat cu vehemenţă, spunând că îi place viaţa şi că nu o să se mai aventureze prea curând în braţele nesigure ale apei învolburate.

     Toate pregătirile au fost făcute şi marele „Vis” era gata de plecare, având la bord un număr mare de curioşi curajoși.

Rapiditatea şi modernitatea acelui vas nu putea fi contestată şi comparată cu a niciunui vas existent până atunci, însă nu ştiau dacă va rezista atacurilor spaimelor oceanului. Când au ajuns aproape de locul unde au fost atacate şi sfărâmate toate celelalte vase vremea s-a înrăutăţit, începând o furtună năpraznică.

     Vântul sufla necontenit cu o viteză ce agita valurile, iar tunetele şi fulgerele ce crestau zarea şi norii negri prevedeau sfârşitul acelui vas şi  a tuturor ce se aflau la bord.

Era o furtună cum de mult nu mai fusese văzută, iar când un fulger a lovit mijlocul oceanului apele s-au învolburat şi mai tare şi dintr-un vârtej au apărut cele două creaturi. Curioşii care asistau la acel spectacol al naturii erau înmărmuriţi.

     Acei giganţi hidoşi fuseseră foarte bine descrişi de John cu asemănările lor omeneşti. Erau nişte caracatiţe imense cu tentacule aproape nemărginite şi fiecare cu câte trei capete de rechini, însă trăsăturile feţelor lor erau omeneşti, iar dinţii arătau a fi capabili ca dintr-o singură muşcătură să poată distruge tot.

      Asupra acestora a fost aruncată o plasă imensă. Se zbăteau din răsputeri să scape şi să-i mănânce pe cei care îi priveau cu atâta curiozitate. Cu cât se simţeau mai neputincioşi, cu atât încercau mai mult să scape şi strigau din ce în ce mai tare “sirene”, ”  sirene pentru regatul nostru din ocean „. 

  În gurile lor mari au fost aruncate nişte sticluţe cu o „licoare magică”  preparată de-a lungul timpului pentru cei ce sufereau de nebunie. Apoi li s-a dat un elixir care le amorţea simţurile, făcându-i să nu se mai zbată şi să nu mai agite oceanul. Odată cu liniştirea creaturilor  marine valurile au încetat să mai izbească cu atâta putere pereţi „Visului” , norii au început să se împrăştie, razele soarelui au apărut din nou, iar vântul s-a domolit.

     Curajoșii pasageri ai vasului au pornit spre țărm, luând şi cele două creaturi, iar câţiva dintre ei s-au scufundat până la regatul de sub apă şi au eliberat  cele doisprezece sirene captive acolo, acestea putându-şi continua viaţa, înotând fericite în adâncurile nestăpânite de  fiinţe rele.

     Întorşi acasă, aventurierii au fost primiţi cu mare bucurie cu braţele deschise şi multă curiozitate pentru a afla adevărul despre spaima oceanului. La vederea uriaşilor apelor toţi erau înspăimântaţi şi totodată veseli pentru că scăpaseră de ei.

     După multe cercetări, s-a aflat că acei monştri erau rezultatul unui experiment de laborator eşuat. În adâncul unor munţi, într-un crater al unui vulcan activ, au fost aruncate cele două creaturi pentru a dispărea pentru totdeauna.

     Povestea aceasta a circulat mult timp pe buzele oamenilor din întreaga lume, fiind spusă din generaţie în generaţie, fascinându-i și astăzi pe copii și nu numai.

La Pisiceni

Șiba și Zen sunt doi motani mari și pufoși. Șiba este portocaliu cu un guler alb curat, iar Zen seamănă cu un tigru cu dungi gri și negre, frumos îmbinate care îi fac blănița de invidiat.

Pisicii noștri locuiesc într-un oraș mare, zgomotos și foarte aglomerat, ies la plimbare mai mult seara pentru că doar atunci se pot feri mai ușor de mașini.

Într-o seară, pe când se plimbau ei pe bulevard în căutarea unei cine gustoase, sau a unei bunicuțe binevoitoare să le dea de mâncare, își imaginau cum ar fi să aibă un oraș doar al lor, unde să se plimbe în voie oricând își doresc și pe oriunde, un loc unde mașinile să fie interzise.

De când au avut această idee, nu au mai discutat despre altceva. 

Într-o zi, Șiba aleargă spre culcușul lui Zen, ziua în amiaza mare, fără să-i pese de mașini, de trecători sau de aglomerație.

– Zen , Zen! Strigă Șiba într-un suflet.

– De ce faci atâta gălăgie? De ce ești aici în miezul zilei? Lasă-mă să dorm.

– Trezește-te ca să avem un loc mai bun de dormit!

– Ce tot spui acolo? Ce loc?

– Mi-am amintit eu de când eram mic că trăiam pe un câmp mare, undeva lângă oraș și era așa liniște și frumos.

– Și ai venit până aici ca să îmi spui amintiri din copilărie? Nu puteai să aștepți până mai târziu? Du-te! Lasă-mă să dorm!

– Trezește-te, Zen! Am putea să căutăm acel loc, care cu siguranță este în apropiere și să ne facem propriul nostru oraș.

Aceste vorbe i-au gâdilat auzul lui Zen, care a sărit imediat în patru lăbuțe pregătit de orice.

– Orașul nostru, zici tu?

– Da, un oraș doar al nostru.

– Și cum facem asta?

– Mai întâi îl găsim și apoi strângem toți pisoii și ne mutăm acolo și nu mai lăsăm pe nimeni să intre.

Zis și făcut. Șiba și Zen au convocat toate pisicile pe care le știau ca să îi ajute la căutări. Dintr-o dată din doi pisoi s-au făcut o gașcă mare care patrula în căutarea noii lor case.

Nu a fost ușor. Au trecut săptămâni lungi de alergătură până când,  chiar Șiba a găsit locul copilăriei lui. 

A adunat toată gașca pisicească și cât ai zice pește au împrejmuit locul cu un gard din surcele.

Era o pajiște mare cât vedeai cu ochii la marginea pădurii din apropierea orașului. Era aproape, dar suficient de departe de agitația care nu le plăcea. Și nu era nici chiar atât de departe de afecțiunea oamenilor, căci in vecinătate era o școală și în recreație copiii se adunau curioși să se joace cu ele și să le hrănească. 

Într-o zi pe când își făceau plimbarea obișnuită Șiba îi zice lui Zen.

– Acum avem orașul nostru, oare cum ar trebui să se numească?

– La Pisiceni, zice Zen fără să se gândească prea mult. Și așa a rămas numele orașului.

Și-au aranjat un loc special la intrarea în pădure unde erau mulți copaci, se cățărau și făceau jocuri. Era un oraș de pisici jucăușe.

Au trăit așa liniștite pisicile până într-o zi când somnul lor de după amiază a fost întrerupt de un zgomot infernal care venea de la intrarea în oraș. Toate pisicile s-au speriat și au fugit cât le-au ținut lăbuțele și s-au cocoțat în cei mai înalți copaci. 

Șiba și Zen au rămas mai în urmă, dar și-au găsit și ei loc în niște copăcei, având o poziție suficient de bună ca să vadă ce se petrece.

Când colo, ce să vezi? Era gașca câinilor motocicliști veniți să le fugărească.

– Cum ne-ați găsit? Îl întreabă Șiba pe Arnold, leader-ul câinilor motocicliști.

– V-am urmărit vreme îndelungată și era plictisitor orașul fără voi, a spus Arnold, în timp ce toată gașca tura zgomotos motoarele. 

– Ei bine, nu sunteți bineveniți aici, așa că mai bine plecați!

– Și cum o să ne alungi de acolo din copac? Întreabă Arnold râzând.

Nici nu a apucat să termine bine ce avea de zis că asupra motocicliștilor s-a năpustit o mare de ace dureroase. Pisicile erau surprinse, credeau că sunt singure în oraș. Când, de nicăieri apare în zbor un arici super-erou. 

– Plecați de aici până nu vă pare rău, strigă ariciul la haita de câini plângăcioși care nu mai păreau așa viteji acum.

Fără să stea prea mult pe gânduri câinii au făcut cale întoarsă și au lăsat pisicile să trăiască liniștite în orașul lor. 

Problema nu fusese încă rezolvată, căci toate pisicile de frică rămăseseră blocate în copaci, așa că ariciul super-erou, a petrecut o zi și o noapte să coboare toate pisicile din copac. 

În urma acestei fapte mărețe, Șiba și Zen împreună cu toate pisicile au fost de acord să îl numească pe ariciul super-erou, primarul din La Pisiceni. 

De atunci zilele trec liniștite, pisicile dorm, sau se joacă cu vizitatorii care se întrec în a le aduce care mai de care mâncăruri mai alese și să le răsfețe.  

Și uite așa s-a format primul oraș pisicesc din lume, unde primar este un arici super-erou. 

Sfârșit!

Scărpinici

Ilustrator: Anda Nedelea

Mișu pleacă în pădure să aducă vreascuri pentru foc. E un baiețel tare cuminte, o ajută pe bunica la toate treburile pe lângă casă, chiar dacă are doar zece ani. Tot mergând prin padure, lângă tufișurile crescute în jurul unui stejar semeț a găsit un ou uriaș.

Vai ce bucuroasă va fi bunica, zise el zâmbind. Oul acesta ne va servi drept cină o săptămână întreagă.
Oare ce fel de ou o fi ăsta ? Nu am mai văzut niciodată unul așa de mare. Era de o suta de ori mai mare decât un ou de găină, însă Mișu era voinic și izbuti să îl clintească. Totuși nu voia să renunțe nici la uscăturile pentru foc, pentru că erau trebuincioase, așa că a reușit să le lege cu cordonul de la pantaloni și să le pună în spate, iar oul l-a luat în brațe.

Bunica era deja îngrijorată că Mișu nu mai apărea și începea să se lase seara. Nici nu a apucat bătrâna să ajungă pe prispă că a și auzit strigând :

– Bunico, bunico !
– Unde ai umblat până la ora asta, neastâmpăratule ?
– Uite bunico, uite ! Și-i întinse oul. Uite ce am găsit.
– Dar ce mai e și asta, băiatul mamii ?
– Un ou bunico, l-am găsit în pădure lângă stejarul cel bătrân.
– Lasă lemnele la locul lor și vino la masă, îi zice bunica luându-i oul.
Cei doi au intrat în casă, iar bătrâna a așezat oul lângă sobă unde făcuse mâncarea.

În zorii zilei cei doi s-au trezit speriați de niște zgomote puternice. După ce s-au mai dezmeticit și-au dat seama că zgomotul se auzea de lângă sobă, de la ou. Ce să vezi ? Oul se zbătea în toate părțile. Cei doi s-au speriat pentru că nu știau ce se întâmplă. În cele din urmă oul începe să crape și printr-o crăpătură iese un picioruș ca de broscuță, apoi o mânuță ca de maimuțică și în cele din urmă un căpșor de dinozaur. Da ! Era un pui de dinozaur. Ultimul ou de dinozaur care rămăsese și care și-a găsit locul în casa lui Mișu. Băiatul a sărit în sus de bucurie când l-a vazut.

– Bunico, e ca cel din poveștile pe care mi le spui tu seara, numai că nu pare așa fioros.
Bunica temătoare :
– Știu și eu ce să zic, pare periculos.

Fața puiului de dinozaur era așa de zâmbitoare la lumina lumânării încât cei doi au izbucnit în râs. Și s-au distrat cu cel mai nou membru al familiei până când, obosiți au adormit.
După câteva ceasuri bune, Mișu se trezește dat jos din pat. Puiul de dinozaur, care se acomodase repede în pat, se scărpina de zor. Mișu râse cu poftă și strigă la bunica :

– Bunico, Bunico, uite !
Au râs amândoi cu poftă, privindu-l cum se scarpină după urechi exact ca un cațeluș.
– O să-l cheme Scărpinici, bunico !

Să știi că i se potrivește de minune, dragul mamii. Totuși, nu crezi că e periculos să îl păstrăm ? Bunica își făcea tot felul de griji, dincolo de înfățișarea drăgălașă a lui Scărpinici.
Nu bunico, nu vezi ce drăgălaș este ? Nu ne va face niciun rău. Promit că o să am grijă de el și o să-l învaț tot ce știu. Ne va ajuta la treburi.

În cele din urmă, bunica a consimțit, deși avea în continuare inima strânsă. Timpul trecea și amândoi începuseră să se obișnuiască cu prezența lui Scărpinici, care îi și ajuta de cele mai multe ori la treburile de făcut pe lângă gospodărie, căci se făcuse mare și puternic.

Scărpinici, era pe cât de mare pe atât de jucăuș, cu ochișori negri inocenți și pielea colorată ca un curcubeu și de departe era cel mai bun prieten al lui Mișu.

Într-o zi cei doi pleacă în pădure să caute lemne, căci se apropia iarna grea și trebuia să se aprovizioneze pentru toată perioada friguroasă, mai ales că lui Scărpinici îi plăcea căldura. Cei doi știau că nu trebuie să se aventureze foarte mult în pădure, deoarece cealaltă jumătate de pădure aparținea altcuiva, ce pusese păzitor un urs uriaș, foarte rău.

Mergând ei prin pădure, mai mult jucându-se decât adunând lemne, nu și-au dat seama că au mers prea departe și erau deja de ceva vreme pe tărâmul interzis. Deodată au auzit un zgomot și au amuțit. Mișu s-a apropiat încet de Scărpinici și i-a șoptit:

– Mi-e teamă să nu fie ursul cel rău!
– Ce urs? zise Scărpinici.
– Ursul cel rău, care păzește această jumătate de pădure, unde nu ar fi trebuit să intrăm.
– Dar de ce să nu intrăm? strigă Scărpinici.
Atunci s-a auzit strigătul ursului:
– Pentru că aici este pădurea stăpânului meu și nu aveți ce să căutați prin preajmă.
– Ba uite că avem ce căuta, pădurea este a tuturor, strigă Scărpinici, mai tare decât ursul.
Pe cât de mare și fioros era ursul, pe atât de surprins a rămas când l-a văzut pe Scărpinici. Nu se aștepta să vadă în pădurea lui tocmai un dinozaur.

Simțind pericolul ce îi păștea, Scărpinici s-a transformat într-un dragon zburător. Tranformarea lui Scărpini l-a înfuriat atât de tare pe urs, încât a început să își scoată colții și ghearele, pregătindu-se de luptă.

Dintr-o dată s-a năpustit asupra lui Scărpinici, crezând că-l va doborî ușor, dar nu a fost chiar așa. Scărpinici s-a desprins de pământ pregătindu-se și el de luptă pentru a-l apăra pe Mișu.
Ursul nu era doar furios și fioros, pe deasupra era și atletic. A început să sară prin copaci, poate, poate ar fi putut să-l prindă pe Scărpinici și să-l doboare.

Văzând că nu e cale de împăcare, Scărpinici s-a concentrat atât de tare și în zborul său l-a zărit pe urs cocoțat în vârful unui copac înalt și deodată a aruncat o rază aurie de flăcări asupra lui.
Ursul s-a transformat într-o stratuie galbenă, strălucitoare cu colți și gheare gata de atac, fără a mai putea face rău nimănui.

Scărpini a coborât ursul înmărmurit și l-a așezat exact la hotarul de la jumătatea pădurii. Atunci și-a făcut apariția și stăpânul ursului, Uli. Uli, credea că nu e nimeni mai puternic decât ursul lui, însă văzându-l pe Scărpinici, a hotărât să renunțe la supărare și pădurea a devenit din nou una și aceași, Uli și Mișu au devenit foarte buni prieteni și Scărpinici gardianul pădurii, care nu mai reprezenta niciun pericol pentru nimeni.

Sfârșit 🙂

Cu Barbie la piscină

 Astăzi Ria s-a trezit foarte bine dispusă.  Era vremea să deschidă și piscina din spatele restaurantului.  Vioaie se dă jos din pat și fără să stea prea mult pe gânduri iese în balcon și începe pregătirile pentru a deschide oficial piscina. O tăviță albă de formă ovală era perfectă pentru ce urma să fie piscina restaurantului.

Piscina curată.  Apa rece tocmai bună pentru bălăceală și ceai cu gheață gata să fie servit leneșilor din balcon.  Cea care se bucură de obicei de tot ce este nou, este bineînțeles Barbie.  Imbrăcată frumos în costumul de baie făcut de Ria în culoarea piersicii apare la piscină cu zâmbetul pe buze.  Soarele de dimineață era perfect pentru o pauză răcoritoare.  Fetele își petrec astfel ziua la povești și la un pahar cu ceai.  Au discutat până la apus de noile costume pe care Ria i le va confecționa pentru petrecerile la care Barbie este gazdă în această vară. Cine știe ce idee va mai avea Ria pentru mâine!