La Pisiceni

Șiba și Zen sunt doi motani mari și pufoși. Șiba este portocaliu cu un guler alb curat, iar Zen seamănă cu un tigru cu dungi gri și negre, frumos îmbinate care îi fac blănița de invidiat.

Pisicii noștri locuiesc într-un oraș mare, zgomotos și foarte aglomerat, ies la plimbare mai mult seara pentru că doar atunci se pot feri mai ușor de mașini.

Într-o seară, pe când se plimbau ei pe bulevard în căutarea unei cine gustoase, sau a unei bunicuțe binevoitoare să le dea de mâncare, își imaginau cum ar fi să aibă un oraș doar al lor, unde să se plimbe în voie oricând își doresc și pe oriunde, un loc unde mașinile să fie interzise.

De când au avut această idee, nu au mai discutat despre altceva. 

Într-o zi, Șiba aleargă spre culcușul lui Zen, ziua în amiaza mare, fără să-i pese de mașini, de trecători sau de aglomerație.

– Zen , Zen! Strigă Șiba într-un suflet.

– De ce faci atâta gălăgie? De ce ești aici în miezul zilei? Lasă-mă să dorm.

– Trezește-te ca să avem un loc mai bun de dormit!

– Ce tot spui acolo? Ce loc?

– Mi-am amintit eu de când eram mic că trăiam pe un câmp mare, undeva lângă oraș și era așa liniște și frumos.

– Și ai venit până aici ca să îmi spui amintiri din copilărie? Nu puteai să aștepți până mai târziu? Du-te! Lasă-mă să dorm!

– Trezește-te, Zen! Am putea să căutăm acel loc, care cu siguranță este în apropiere și să ne facem propriul nostru oraș.

Aceste vorbe i-au gâdilat auzul lui Zen, care a sărit imediat în patru lăbuțe pregătit de orice.

– Orașul nostru, zici tu?

– Da, un oraș doar al nostru.

– Și cum facem asta?

– Mai întâi îl găsim și apoi strângem toți pisoii și ne mutăm acolo și nu mai lăsăm pe nimeni să intre.

Zis și făcut. Șiba și Zen au convocat toate pisicile pe care le știau ca să îi ajute la căutări. Dintr-o dată din doi pisoi s-au făcut o gașcă mare care patrula în căutarea noii lor case.

Nu a fost ușor. Au trecut săptămâni lungi de alergătură până când,  chiar Șiba a găsit locul copilăriei lui. 

A adunat toată gașca pisicească și cât ai zice pește au împrejmuit locul cu un gard din surcele.

Era o pajiște mare cât vedeai cu ochii la marginea pădurii din apropierea orașului. Era aproape, dar suficient de departe de agitația care nu le plăcea. Și nu era nici chiar atât de departe de afecțiunea oamenilor, căci in vecinătate era o școală și în recreație copiii se adunau curioși să se joace cu ele și să le hrănească. 

Într-o zi pe când își făceau plimbarea obișnuită Șiba îi zice lui Zen.

– Acum avem orașul nostru, oare cum ar trebui să se numească?

– La Pisiceni, zice Zen fără să se gândească prea mult. Și așa a rămas numele orașului.

Și-au aranjat un loc special la intrarea în pădure unde erau mulți copaci, se cățărau și făceau jocuri. Era un oraș de pisici jucăușe.

Au trăit așa liniștite pisicile până într-o zi când somnul lor de după amiază a fost întrerupt de un zgomot infernal care venea de la intrarea în oraș. Toate pisicile s-au speriat și au fugit cât le-au ținut lăbuțele și s-au cocoțat în cei mai înalți copaci. 

Șiba și Zen au rămas mai în urmă, dar și-au găsit și ei loc în niște copăcei, având o poziție suficient de bună ca să vadă ce se petrece.

Când colo, ce să vezi? Era gașca câinilor motocicliști veniți să le fugărească.

– Cum ne-ați găsit? Îl întreabă Șiba pe Arnold, leader-ul câinilor motocicliști.

– V-am urmărit vreme îndelungată și era plictisitor orașul fără voi, a spus Arnold, în timp ce toată gașca tura zgomotos motoarele. 

– Ei bine, nu sunteți bineveniți aici, așa că mai bine plecați!

– Și cum o să ne alungi de acolo din copac? Întreabă Arnold râzând.

Nici nu a apucat să termine bine ce avea de zis că asupra motocicliștilor s-a năpustit o mare de ace dureroase. Pisicile erau surprinse, credeau că sunt singure în oraș. Când, de nicăieri apare în zbor un arici super-erou. 

– Plecați de aici până nu vă pare rău, strigă ariciul la haita de câini plângăcioși care nu mai păreau așa viteji acum.

Fără să stea prea mult pe gânduri câinii au făcut cale întoarsă și au lăsat pisicile să trăiască liniștite în orașul lor. 

Problema nu fusese încă rezolvată, căci toate pisicile de frică rămăseseră blocate în copaci, așa că ariciul super-erou, a petrecut o zi și o noapte să coboare toate pisicile din copac. 

În urma acestei fapte mărețe, Șiba și Zen împreună cu toate pisicile au fost de acord să îl numească pe ariciul super-erou, primarul din La Pisiceni. 

De atunci zilele trec liniștite, pisicile dorm, sau se joacă cu vizitatorii care se întrec în a le aduce care mai de care mâncăruri mai alese și să le răsfețe.  

Și uite așa s-a format primul oraș pisicesc din lume, unde primar este un arici super-erou. 

Sfârșit!

Scărpinici

Ilustrator: Anda Nedelea

Mișu pleacă în pădure să aducă vreascuri pentru foc. E un baiețel tare cuminte, o ajută pe bunica la toate treburile pe lângă casă, chiar dacă are doar zece ani. Tot mergând prin padure, lângă tufișurile crescute în jurul unui stejar semeț a găsit un ou uriaș.

Vai ce bucuroasă va fi bunica, zise el zâmbind. Oul acesta ne va servi drept cină o săptămână întreagă.
Oare ce fel de ou o fi ăsta ? Nu am mai văzut niciodată unul așa de mare. Era de o suta de ori mai mare decât un ou de găină, însă Mișu era voinic și izbuti să îl clintească. Totuși nu voia să renunțe nici la uscăturile pentru foc, pentru că erau trebuincioase, așa că a reușit să le lege cu cordonul de la pantaloni și să le pună în spate, iar oul l-a luat în brațe.

Bunica era deja îngrijorată că Mișu nu mai apărea și începea să se lase seara. Nici nu a apucat bătrâna să ajungă pe prispă că a și auzit strigând :

– Bunico, bunico !
– Unde ai umblat până la ora asta, neastâmpăratule ?
– Uite bunico, uite ! Și-i întinse oul. Uite ce am găsit.
– Dar ce mai e și asta, băiatul mamii ?
– Un ou bunico, l-am găsit în pădure lângă stejarul cel bătrân.
– Lasă lemnele la locul lor și vino la masă, îi zice bunica luându-i oul.
Cei doi au intrat în casă, iar bătrâna a așezat oul lângă sobă unde făcuse mâncarea.

În zorii zilei cei doi s-au trezit speriați de niște zgomote puternice. După ce s-au mai dezmeticit și-au dat seama că zgomotul se auzea de lângă sobă, de la ou. Ce să vezi ? Oul se zbătea în toate părțile. Cei doi s-au speriat pentru că nu știau ce se întâmplă. În cele din urmă oul începe să crape și printr-o crăpătură iese un picioruș ca de broscuță, apoi o mânuță ca de maimuțică și în cele din urmă un căpșor de dinozaur. Da ! Era un pui de dinozaur. Ultimul ou de dinozaur care rămăsese și care și-a găsit locul în casa lui Mișu. Băiatul a sărit în sus de bucurie când l-a vazut.

– Bunico, e ca cel din poveștile pe care mi le spui tu seara, numai că nu pare așa fioros.
Bunica temătoare :
– Știu și eu ce să zic, pare periculos.

Fața puiului de dinozaur era așa de zâmbitoare la lumina lumânării încât cei doi au izbucnit în râs. Și s-au distrat cu cel mai nou membru al familiei până când, obosiți au adormit.
După câteva ceasuri bune, Mișu se trezește dat jos din pat. Puiul de dinozaur, care se acomodase repede în pat, se scărpina de zor. Mișu râse cu poftă și strigă la bunica :

– Bunico, Bunico, uite !
Au râs amândoi cu poftă, privindu-l cum se scarpină după urechi exact ca un cațeluș.
– O să-l cheme Scărpinici, bunico !

Să știi că i se potrivește de minune, dragul mamii. Totuși, nu crezi că e periculos să îl păstrăm ? Bunica își făcea tot felul de griji, dincolo de înfățișarea drăgălașă a lui Scărpinici.
Nu bunico, nu vezi ce drăgălaș este ? Nu ne va face niciun rău. Promit că o să am grijă de el și o să-l învaț tot ce știu. Ne va ajuta la treburi.

În cele din urmă, bunica a consimțit, deși avea în continuare inima strânsă. Timpul trecea și amândoi începuseră să se obișnuiască cu prezența lui Scărpinici, care îi și ajuta de cele mai multe ori la treburile de făcut pe lângă gospodărie, căci se făcuse mare și puternic.

Scărpinici, era pe cât de mare pe atât de jucăuș, cu ochișori negri inocenți și pielea colorată ca un curcubeu și de departe era cel mai bun prieten al lui Mișu.

Într-o zi cei doi pleacă în pădure să caute lemne, căci se apropia iarna grea și trebuia să se aprovizioneze pentru toată perioada friguroasă, mai ales că lui Scărpinici îi plăcea căldura. Cei doi știau că nu trebuie să se aventureze foarte mult în pădure, deoarece cealaltă jumătate de pădure aparținea altcuiva, ce pusese păzitor un urs uriaș, foarte rău.

Mergând ei prin pădure, mai mult jucându-se decât adunând lemne, nu și-au dat seama că au mers prea departe și erau deja de ceva vreme pe tărâmul interzis. Deodată au auzit un zgomot și au amuțit. Mișu s-a apropiat încet de Scărpinici și i-a șoptit:

– Mi-e teamă să nu fie ursul cel rău!
– Ce urs? zise Scărpinici.
– Ursul cel rău, care păzește această jumătate de pădure, unde nu ar fi trebuit să intrăm.
– Dar de ce să nu intrăm? strigă Scărpinici.
Atunci s-a auzit strigătul ursului:
– Pentru că aici este pădurea stăpânului meu și nu aveți ce să căutați prin preajmă.
– Ba uite că avem ce căuta, pădurea este a tuturor, strigă Scărpinici, mai tare decât ursul.
Pe cât de mare și fioros era ursul, pe atât de surprins a rămas când l-a văzut pe Scărpinici. Nu se aștepta să vadă în pădurea lui tocmai un dinozaur.

Simțind pericolul ce îi păștea, Scărpinici s-a transformat într-un dragon zburător. Tranformarea lui Scărpini l-a înfuriat atât de tare pe urs, încât a început să își scoată colții și ghearele, pregătindu-se de luptă.

Dintr-o dată s-a năpustit asupra lui Scărpinici, crezând că-l va doborî ușor, dar nu a fost chiar așa. Scărpinici s-a desprins de pământ pregătindu-se și el de luptă pentru a-l apăra pe Mișu.
Ursul nu era doar furios și fioros, pe deasupra era și atletic. A început să sară prin copaci, poate, poate ar fi putut să-l prindă pe Scărpinici și să-l doboare.

Văzând că nu e cale de împăcare, Scărpinici s-a concentrat atât de tare și în zborul său l-a zărit pe urs cocoțat în vârful unui copac înalt și deodată a aruncat o rază aurie de flăcări asupra lui.
Ursul s-a transformat într-o stratuie galbenă, strălucitoare cu colți și gheare gata de atac, fără a mai putea face rău nimănui.

Scărpini a coborât ursul înmărmurit și l-a așezat exact la hotarul de la jumătatea pădurii. Atunci și-a făcut apariția și stăpânul ursului, Uli. Uli, credea că nu e nimeni mai puternic decât ursul lui, însă văzându-l pe Scărpinici, a hotărât să renunțe la supărare și pădurea a devenit din nou una și aceași, Uli și Mișu au devenit foarte buni prieteni și Scărpinici gardianul pădurii, care nu mai reprezenta niciun pericol pentru nimeni.

Sfârșit 🙂

Cu Barbie la piscină

 Astăzi Ria s-a trezit foarte bine dispusă.  Era vremea să deschidă și piscina din spatele restaurantului.  Vioaie se dă jos din pat și fără să stea prea mult pe gânduri iese în balcon și începe pregătirile pentru a deschide oficial piscina. O tăviță albă de formă ovală era perfectă pentru ce urma să fie piscina restaurantului.

Piscina curată.  Apa rece tocmai bună pentru bălăceală și ceai cu gheață gata să fie servit leneșilor din balcon.  Cea care se bucură de obicei de tot ce este nou, este bineînțeles Barbie.  Imbrăcată frumos în costumul de baie făcut de Ria în culoarea piersicii apare la piscină cu zâmbetul pe buze.  Soarele de dimineață era perfect pentru o pauză răcoritoare.  Fetele își petrec astfel ziua la povești și la un pahar cu ceai.  Au discutat până la apus de noile costume pe care Ria i le va confecționa pentru petrecerile la care Barbie este gazdă în această vară. Cine știe ce idee va mai avea Ria pentru mâine!