Vacanța de vară mult așteptată sosise, în aer se simțea mirosul fânului încins de soare, mirosul timpului liber, al jocurilor, al strigătelor de copii în fața blocului, al zgomotului de minge până seara târziu. Cu siguranță l-ați simțit și voi și știți despre ce miros vorbesc.

Libertate în stare pură și fericire la fiecare respirație. Vara era anotimpul preferat al Riei. Fie că se distra cu Barbie pe balcon sau pleca la țară, vara era primită cu brațele deschise. După multe seri petrecute în balcon sau în fața blocului cu copiii, venea vremea unei vizite la bunica. 

Bunica Riei avea o casă mare, cu camere înalte și mari, legenda spune că în camera bună pe vremuri se țineau chiar și nunti, așa erau de mari camerele. Și pe deasupra erau și foarte răcoroase, gata să te adăpostească de arșița verii.

Ria pornea veselă la drum cu părinții. După o vreme, drumul făcea la stânga pe o șosea pietruită, trecea un rău care curgea repede la vale, parcă l-ar fi alergat cineva, apoi continua agale pe lângă școala din sat, unde tatăl Riei se mândrea că a învățat. Și după multe șerpuiri când la stânga, când la dreapta, mașina intra pe uliță. Trecea un podeț, lăsând în urmă puțul de unde scotea Ria cea mai buna apă și ajungea în fața porții. 

Multe are de povestit Ria despre locul ăsta. Ulița și casa aceea reprezentau altă lume, timpul se oprea acolo la podeț. Pe vremea aceea nici lumina nu era noaptea pe drum, dar nu era nici pe departe vreo problemă.

O dată sosiți, Ria se grăbea să se dea jos din mașină, să deschidă porțile și să o salute pe bunica. 

Ajungeau acolo mai mereu pe la apus. Soarele se pitea cumva în spatele casei, dându-i o aura de poveste si picta tablouri pe cer. Curtea era mare și stăpânită de Codiță, un cățeluș mic și vesel, gata de joacă în orice moment.

Duceau bagajele în camera de la etaj și apoi coborau la masă. În bucătăria de vară, bunica pregătea talmeș balmeș, un fel de omletă cu mălai și iaurt. Chiar dacă nu sună foarte gustoșel, era o bunătate. Acompaniat de niște roșii și castraveți din grădină vestitul talmeș devenea un adevărat festin.

La masa de seară, se făcea planul pentru a doua zi de muncă. Venise vremea culesului prunelor.

Dacă în viziunea Riei casa îi părea atât de impunătoare, grădina era rai. Începea pe coasta din spatele casei și se întindea cât vedeai cu ochii. Sau poate doar Riei i se părea așa, în orice caz era de vis.

Într-un colț în partea stângă, sus de tot, în vârful dealului era un cireș bătrân, chiar lângă casă la poalele coastei un dud mare, în spate câțiva zarzări, iar în rest o mare de pruni.

Una dintre activitățile preferate ale Riei la țară era să culeagă prune.

Avea o înțelegere cu mama și tata. Pentru fiecare găletușă de prune culeasă primea cinci lei. Da, da, fată strângătoare încă din copilărie.

 La sfârșitul zilei, Ria nota în agenduța ei cu lăcățel câte găletușe a cules și câți bănuți urma să primească. Dar nu banii erau principala satisfacție a Riei, ci activitatea în sine, faptul că petrecea timp cu părinții, făcând treburi de oameni mari.

Cât era de mică și durdulie cobora coasta din spatele casei într-un suflet cu două găletușe pline cu prune, se urca încetinel cu găletușele pe scara de la putină și în timp ce răsturnă prunele chiuia de mama focului, ca să iasă țuică bună, așa o învățase bunica.

La finalul sezonului de cules prune, cu bănuții strânși Ria mergea la librărie și alegea caietele cu cele mai frumoase coperți și cel mai haios penar.

Și uite așa soarele se domolea, vara își făcea bagajele și școală începea din nou.