Pingu, pinguinul dansator

Era o dimineață rece de sfârșit de noiembrie, undeva în ținuturile înghețate. Pingu s-a trezit foarte vesel, s-a întins ca să crească mare și înalt, și-a făcut înviorarea ca să fie plin de energie și a plecat spre școală.  Era tare voios pentru că pregăteau serbarea de Crăciun.

Precis vă întrebați, de ce era Pingu așa de entuziasmat de serbarea de Crăciun.

Păi cum să nu fie? De serbarea de Crăciun și de cum îi va ieși numarul de dans depindea cadoul pe care i l-a cerut lui Moș Crăciun.

Pingu, spre deosebire de alți pinguini își pregătea scrisoarea pentru Moșu’ din timpul anului. Își alcătuia o lista de dorințe și de fiecare dată când își mai dorea ceva punea pe listă și le așeza în funcție de ordinea importanței și astfel spre toamnă știa exact ce să îi ceara Moșului. Prima dorință de pe listă se regăsea în scrisoarea pentru Moș Crăciun.  

Anul acela era diferit. Încă din vară, Pingu și-a dorit ceva și nicio dorință nu a fost mai importantă de atunci înainte.  Își dorea să călătorească în ținuturile calde unde se putea împrieteni cu elefanți, cu maimuțe și se putea plimba pe spatele unei zebre. 

Pingu le-a povestit dorința și părinților lui și deși nu părăsiseră niciodată ținuturile reci și lor le-a surâs ideea explorării unor orizonturi noi.

– Mama Pingu, tata Pingu, credeți că Moș Crăciun îmi va îndeplini dorința?

– Pingu, zise tata, tu ocupă-te și scrie-i Moșului și dă-ți toată silința ca dansul să iasă bine și poate că Moșul ți-o va îndeplini.

Auzind acestea, Pingu a muncit și mai mult la dansul său. El nu mai mergea. El dansa. Dansa prin casă, dansa în drum spre casă, dansa când plimba cățelul. Tot timpul dansa. Dansa pentru dorința lui și toată lumea ii spunea pinguinul dansator.

Încet, încet se apropiau sărbătorile de iarnă, iar Pingu își pregăti scrisoarea promițându-i Moșului un super dans la serbarea de iarnă. 

Cînd a venit ziua cea mare, Pingu era foarte nerăbdător și emoționat.

– Și acum urmează Pingu, pinguinul dansator, anunță doamna învățătoare, invitându-l pe Pingu în mijlocul scenei de gheață amenajată în curtea școlii.

Muzica a început și Pingu a apărut sfios din spatele cortinei de zăpadă. La sfârșitul dansului Pingu era trist. Nu îi ieșise cum și-a imaginat, deși toată curtea școlii l-a aplaudat furtunos. Mergea spre casă agale cu mâinile la spate murmurând:

– Nu cred că i-a plăcut Moșului, m-am împiedicat.

– Ba eu zic că i-a plăcut, zise o voce groasă.

– De unde știi? Întreabă Pingu fără să se uite în spate.

– Păi a fost cel mai interesant dans pe care l-am văzut.

Atunci Pingu ezită puțin, dar când se uită în spate îl vede pe Moș Crăciun. Era chiar el, însoțindu-l la drum.

– Și știi ce ți-am cerut? Zise Pingu sfios.

– Pingu, sigur că știu. Este 23 decembrie, am citit toată corespondența și am pregătit sacul cu cadouri.

– Și ce părere ai avut de scrisoarea mea? Dar ce mai contează, continuă Pingu fără să-i dea răgaz Moșului să răspundă nu mi-a ieșit dansul cum trebuia.

– Pingu, hai să îți spun ceva, ești cel mai drăgălaș pinguin dansator și cel mai muncitor. Așa mi-ai dovedit cât de mult îți dorești să ajungi în ținuturile calde. Așadar îți voi da darul mai devreme. Mergi acasă, fă-ți bagajul, ia-ți părinții și vino mâine dimineață la gară.

Pingu a făcut întocmai. Când le-a povestit părinților, nu l-au crezut și ca să-i demonstreze că a fost doar o închipuire l-au însoțit la gară a doua zi. Mare le-a fost mirarea când la gară îi aștepta însuși Moș Crăciun, lângă un tren roșu și plin de luminițe.

– Acest tren vă va duce în ținuturile calde.

Părinții nu și-au crezut ochilor și au fost sceptici până când trenul a fost pus în mișcare și l-au lăsat pe Moș Crăciun în urmă pe peron făcându-le cu mâna.

Pingu a avut parte de o vacanță pe cinste, s-a împrietenit cu toate animăluțele la care visase și când s-au întors acasă le-a povestit tuturor prietenilor că Moș Crăciun l-a învățat cât de important este să muncești pentru visul tău și acesta se va îndeplini.

Sfârșit 🙂

Prințesa Rechinuță

Ilustrator: Anda Nedelea

Mâine e petrecere mare în adâncul oceanului. Fiul regelui delfin se căsătorește cu fiica regelui rechinilor. Tot regatul submarin trebăluia în stânga și în dreaptă ca toate să fie gata până la ora ceremoniei. Formația muzicală a peștilor sabie era deja instalată și cânta pe fundal pentru sporul celor care aranjau ultimele detalii. Era o zi frumoasă, soarele încălzea până și ultimele coltișoare ale adâncurilor. Numai prințesa Rechinuță suspină tristă în cameră ei. Ea nu voia să se căsătorească cu delfinul. Nu știa cum să facă să fugă, își dorea să mai stea în regatul său Ea voia să devină cântăreață la opera rechinilor și apoi când își va împlini visul va vedea ce va să fie.

Trecând pe la fereastră ei, căluțul de mare, Roșcățel, o auzi suspinând. Văzând-o așa tristă a mers la regele rechilor să-i povestească. Când acesta vorbi cu Rechinuța rămăsese surprins de chipul ei cel trist. Nu o mai văzuse așa până atunci. Când a aflat motivul tristeții sale, regele s-a revoltat și nu a vrut cu niciun chip să înțeleagă. Ca să se asigure că nu o să fugă a încuiat-o în cameră. Căsătoria celor doi era acordul de pace între regate și trebuia să aibă loc oricum ar fi fost.

Regele rechin merse la culcare și în noaptea aceea a avut un vis. Un vis care l-a dus înapoi în tinerețea sa, când și el și-ar fi dorit să-și urmeze visul și să se înroleze în armată rechinilor, dar tatăl său, regele prestigios nu i-a îngăduit pentru că trebuia să-i urmeze la tron. Regele a trăit tot timpul cu acest regret, iar când s-a trezit, s-a grăbit să ajungă la Rechinuța.

Printre lacrimi i-a spus că îi înțelege dorință și că i-o va respecta. Atunci i-a vorbit și despre propria sa poveste. Chipul Rechinuței s-a luminat și parcă nici urmă de tristețe nu zăbovise vreodată acolo. A două zi de dimineață prințesa cânta fericită și mergea împreună cu tatăl ei la regele delfinilor ca să anuleze căsătoria. Cum regele delfin era bun și înțelegător a propus ca pacea dintre cele două regate să fie pecetluită de primul spectacol al Rechinuței care va avea loc la granița dintre regate. Nici fiul regelui delfin nu a fost supărat pentru că aleasă inimii lui era prințesa căluților de mare.

Și uite așa s-a mutat petrecerea la granița dintre regate și toți cei din adâncuri au avut parte de cel mai frumos spectacol al mărilor și oceanelor, unde petrecerea continua și astăzi.

Sfârșit 🙂

Scărpinici

Ilustrator: Anda Nedelea

Mișu pleacă în pădure să aducă vreascuri pentru foc. E un baiețel tare cuminte, o ajută pe bunica la toate treburile pe lângă casă, chiar dacă are doar zece ani. Tot mergând prin padure, lângă tufișurile crescute în jurul unui stejar semeț a găsit un ou uriaș.

Vai ce bucuroasă va fi bunica, zise el zâmbind. Oul acesta ne va servi drept cină o săptămână întreagă.
Oare ce fel de ou o fi ăsta ? Nu am mai văzut niciodată unul așa de mare. Era de o suta de ori mai mare decât un ou de găină, însă Mișu era voinic și izbuti să îl clintească. Totuși nu voia să renunțe nici la uscăturile pentru foc, pentru că erau trebuincioase, așa că a reușit să le lege cu cordonul de la pantaloni și să le pună în spate, iar oul l-a luat în brațe.

Bunica era deja îngrijorată că Mișu nu mai apărea și începea să se lase seara. Nici nu a apucat bătrâna să ajungă pe prispă că a și auzit strigând :

– Bunico, bunico !
– Unde ai umblat până la ora asta, neastâmpăratule ?
– Uite bunico, uite ! Și-i întinse oul. Uite ce am găsit.
– Dar ce mai e și asta, băiatul mamii ?
– Un ou bunico, l-am găsit în pădure lângă stejarul cel bătrân.
– Lasă lemnele la locul lor și vino la masă, îi zice bunica luându-i oul.
Cei doi au intrat în casă, iar bătrâna a așezat oul lângă sobă unde făcuse mâncarea.

În zorii zilei cei doi s-au trezit speriați de niște zgomote puternice. După ce s-au mai dezmeticit și-au dat seama că zgomotul se auzea de lângă sobă, de la ou. Ce să vezi ? Oul se zbătea în toate părțile. Cei doi s-au speriat pentru că nu știau ce se întâmplă. În cele din urmă oul începe să crape și printr-o crăpătură iese un picioruș ca de broscuță, apoi o mânuță ca de maimuțică și în cele din urmă un căpșor de dinozaur. Da ! Era un pui de dinozaur. Ultimul ou de dinozaur care rămăsese și care și-a găsit locul în casa lui Mișu. Băiatul a sărit în sus de bucurie când l-a vazut.

– Bunico, e ca cel din poveștile pe care mi le spui tu seara, numai că nu pare așa fioros.
Bunica temătoare :
– Știu și eu ce să zic, pare periculos.

Fața puiului de dinozaur era așa de zâmbitoare la lumina lumânării încât cei doi au izbucnit în râs. Și s-au distrat cu cel mai nou membru al familiei până când, obosiți au adormit.
După câteva ceasuri bune, Mișu se trezește dat jos din pat. Puiul de dinozaur, care se acomodase repede în pat, se scărpina de zor. Mișu râse cu poftă și strigă la bunica :

– Bunico, Bunico, uite !
Au râs amândoi cu poftă, privindu-l cum se scarpină după urechi exact ca un cațeluș.
– O să-l cheme Scărpinici, bunico !

Să știi că i se potrivește de minune, dragul mamii. Totuși, nu crezi că e periculos să îl păstrăm ? Bunica își făcea tot felul de griji, dincolo de înfățișarea drăgălașă a lui Scărpinici.
Nu bunico, nu vezi ce drăgălaș este ? Nu ne va face niciun rău. Promit că o să am grijă de el și o să-l învaț tot ce știu. Ne va ajuta la treburi.

În cele din urmă, bunica a consimțit, deși avea în continuare inima strânsă. Timpul trecea și amândoi începuseră să se obișnuiască cu prezența lui Scărpinici, care îi și ajuta de cele mai multe ori la treburile de făcut pe lângă gospodărie, căci se făcuse mare și puternic.

Scărpinici, era pe cât de mare pe atât de jucăuș, cu ochișori negri inocenți și pielea colorată ca un curcubeu și de departe era cel mai bun prieten al lui Mișu.

Într-o zi cei doi pleacă în pădure să caute lemne, căci se apropia iarna grea și trebuia să se aprovizioneze pentru toată perioada friguroasă, mai ales că lui Scărpinici îi plăcea căldura. Cei doi știau că nu trebuie să se aventureze foarte mult în pădure, deoarece cealaltă jumătate de pădure aparținea altcuiva, ce pusese păzitor un urs uriaș, foarte rău.

Mergând ei prin pădure, mai mult jucându-se decât adunând lemne, nu și-au dat seama că au mers prea departe și erau deja de ceva vreme pe tărâmul interzis. Deodată au auzit un zgomot și au amuțit. Mișu s-a apropiat încet de Scărpinici și i-a șoptit:

– Mi-e teamă să nu fie ursul cel rău!
– Ce urs? zise Scărpinici.
– Ursul cel rău, care păzește această jumătate de pădure, unde nu ar fi trebuit să intrăm.
– Dar de ce să nu intrăm? strigă Scărpinici.
Atunci s-a auzit strigătul ursului:
– Pentru că aici este pădurea stăpânului meu și nu aveți ce să căutați prin preajmă.
– Ba uite că avem ce căuta, pădurea este a tuturor, strigă Scărpinici, mai tare decât ursul.
Pe cât de mare și fioros era ursul, pe atât de surprins a rămas când l-a văzut pe Scărpinici. Nu se aștepta să vadă în pădurea lui tocmai un dinozaur.

Simțind pericolul ce îi păștea, Scărpinici s-a transformat într-un dragon zburător. Tranformarea lui Scărpini l-a înfuriat atât de tare pe urs, încât a început să își scoată colții și ghearele, pregătindu-se de luptă.

Dintr-o dată s-a năpustit asupra lui Scărpinici, crezând că-l va doborî ușor, dar nu a fost chiar așa. Scărpinici s-a desprins de pământ pregătindu-se și el de luptă pentru a-l apăra pe Mișu.
Ursul nu era doar furios și fioros, pe deasupra era și atletic. A început să sară prin copaci, poate, poate ar fi putut să-l prindă pe Scărpinici și să-l doboare.

Văzând că nu e cale de împăcare, Scărpinici s-a concentrat atât de tare și în zborul său l-a zărit pe urs cocoțat în vârful unui copac înalt și deodată a aruncat o rază aurie de flăcări asupra lui.
Ursul s-a transformat într-o stratuie galbenă, strălucitoare cu colți și gheare gata de atac, fără a mai putea face rău nimănui.

Scărpini a coborât ursul înmărmurit și l-a așezat exact la hotarul de la jumătatea pădurii. Atunci și-a făcut apariția și stăpânul ursului, Uli. Uli, credea că nu e nimeni mai puternic decât ursul lui, însă văzându-l pe Scărpinici, a hotărât să renunțe la supărare și pădurea a devenit din nou una și aceași, Uli și Mișu au devenit foarte buni prieteni și Scărpinici gardianul pădurii, care nu mai reprezenta niciun pericol pentru nimeni.

Sfârșit 🙂

Printre hârtii

Ria nu deschide restaurantul astăzi, este prinsă cu hârtiile și treburile de birou. Trebuie să aranjeze toate facturile cumpărăturilor făcute pentru restaurant, să facă inventarul și să țină și evidența produselor pe care le mai are în micul magazin pe care și l-a deschis de curând. A luat loc comod la birou pe scaunul sau confortabil portocaliu cu desene, așezat pe coltul patului din camera cu balcon.


Prinde cu dibăcie pixul în mâna stângă și se apucă de calcule. Cea mai bună metodă să repeți la matematică în vacanță. Avea fișe cu toate produsele, notase ce cumpărase, ce folosise și trebuia să mai calculeze ce îi rămânea.


A făcut conștiincioasă calculele. Lângă ea pe biroul improvizat pe colțul patului avea tot timpul telefonul care îi suna. Erau colaboratorii, clienți și prietenii. Printre conversațiile la telefonul fix a reușit să facă calculele.

Ca să verifice rezultatele a mers în cămara restaurantului pentru a număra produsele. Totul era în regulă. Apoi a mers și la micul magazin și a numărat produsele de pe rafturi.


Pachetele de biscuiți erau mai multe decât pe hartie, iar ciocolată era mai puțină. Se hotărâse sa refacă calculele și apoi să numere din nou. De data aceasta iese totul cum trebuie. Greșeala era o scădere. Acestea fiind rezolvate își termina ziua de lucru și pleacă să își ia cina.

Gospodina din balcon

A venit vara și vacanța mare. Cea mai mare bucurie a Riei este că se poate juca în voie. Școala s-a terminat și e timpul pentru puțină relaxare. La începutul fiecarei veri Ria, care are opt ani, își pregătește locul de joacă preferat, balconul. Are un dulap de lemn unde își organizează bucătăria restaurantului ei. Ca la orice început de sezon face curățenie generală. Curăță dulapiorul, spală toate vasele, pentru că avea o bucatarie compet utilată de la aragaz și cuptor până la ingrediente sofisticate. În camara vom intra mai tarziu, pentru că trebuie făcută aprovizionarea.


Așa că spală și curață tot, le așează cu dexteritate și apoi pleacă la cumpărături. La magazinul obișnuit dintre blocuri, unde găsește tot ce are nevoie pentru noul meniu al restaurantului: pufuleți, biscuiți cu cacao și cu vanilie, pufarine, ciocolată neagră, căci era preferată ei, fructe și legume. Plecă acasă cu sacoșile încărcate și aranjează meticulos produsele în cămară. În așteptarea clienților Ria se delecta citind o carte cu povești.


La un moment dat…ce să vezi ? se deschide ușa. Intră Barbie, o știți pe Barbie… cea blondă și frumoasa, însoțită de o prietenă. Se simțeau bine. S-au așezat la masă și au cerut Riei un suc rece de portocale și o salată combinată de pufuleți și biscuiți cu garnitură de ciocolată cum numai Ria gătea în oraș. Clienții au continuat să vină până seara la apusul soarelui. Unii voiau porumb copt, alții ceai, sau doar un ou în tigaie. Ria era foarte fericita că totul era cum își dorise. După o zi plină a închis restaurantul mulțumită. Mâine o va lua de la capăt cu același entuziasm și tot așa până la sfârșitul verii.

Cu Barbie la piscină

 Astăzi Ria s-a trezit foarte bine dispusă.  Era vremea să deschidă și piscina din spatele restaurantului.  Vioaie se dă jos din pat și fără să stea prea mult pe gânduri iese în balcon și începe pregătirile pentru a deschide oficial piscina. O tăviță albă de formă ovală era perfectă pentru ce urma să fie piscina restaurantului.

Piscina curată.  Apa rece tocmai bună pentru bălăceală și ceai cu gheață gata să fie servit leneșilor din balcon.  Cea care se bucură de obicei de tot ce este nou, este bineînțeles Barbie.  Imbrăcată frumos în costumul de baie făcut de Ria în culoarea piersicii apare la piscină cu zâmbetul pe buze.  Soarele de dimineață era perfect pentru o pauză răcoritoare.  Fetele își petrec astfel ziua la povești și la un pahar cu ceai.  Au discutat până la apus de noile costume pe care Ria i le va confecționa pentru petrecerile la care Barbie este gazdă în această vară. Cine știe ce idee va mai avea Ria pentru mâine!