Acolo unde se pășește doar pe marginea covorului

După o săptămâna plină, Ria obișnuia să mergă vinerea după școală în vizită la câte o colegă. 

Într-o după-amiază Ria a mers la castelul prințesei Elisa. Era fascinată de acest castel. Îi plăcea foarte mult și compania prințesei, dar mai ales prăjiturile servite la castel. Prăjituri de casă, făcute chiar de mama prințesei, un deliciu, dar atenție mare, se mânca doar în bucătărie și nu cumva să se fi întâmplat să cadă vreo firimitură pe jos. 

Așa, vă spuneam de castel. Întotdeauna strălucea. Curățenia se făcea cu mare meticulozitate și nu cum făcea toată lumea cu mopul, nu, nu pentru că lasă scame, ci în genunchi cu cârpă că să se poată ajunge și la cel mai îndepărtat colțișor care ar fi putut fi atins de vreo pală de vânticel aducătoare de praf.

La intrarea în castel te întâmpina holul cel mare și lung, luminat de candelabre de cristal strălucitoare. Bucătăria era raiul organizării, însă, de departe cea mai impunătoare cameră din castel, era salonul de petreceri. Acolo trona o vitrină mare cu cele mai frumoase pahare din colecție și un covor imens. Era locul unde se țineau balurile și petrecerile importante. 

Dacă voiai doar să vizitezi trebuia să ai mare grijă la ciucurii covorului, să nu care cumva să îi deranjezi din dispunerea lor perfect liniară. Și unde mai pui că nu puteai să calci oriunde pe covor, nu, nu. Traseul de urmat era dat de marginea acestuia. Astfel, se menținea în stare aproape perfectă pentru veșnicie.

Cu toate acestea, oricât de ispititor părea salonul, fetele își petreceau timpul în dormitorul prințesei. Acolo, Ria era fascinată de un set de pahare, care erau așa colorate și misterioase având în construcția lor un lichid care îți dădea impresia că erau pline când de fapt nu erau. Ce amăgire! 

După turul istovitor al castelului, fetele vesele s-au apucat și de treaba, că doar temele pentru școală nu se făceau singure. Și așa și-au petrecut ele ziua pregătind piesa de teatru pentru festivalul francofon care se ținea în acea perioada.

Împărătesele celor patru tărâmuri dulci

Ilustrator: Anda Nedelea

A fost o dată ca niciodată, patru tărâmuri dulci. Un tărâm de bezea, unul de ciocolată, unul de înghețată și unul de vată de zahăr. Fiecare având câte o împărăteasă aleasă.

Cele 4 domnițe dichisite s-au întâlnit pentru prima dată la petrecerea dată de Zeul Soarelui în cinstea venirii primăverii după o iarnă lungă și grea. Petrecerea a durat timp de 4 anotimpuri, vreme în care domnițele au locuit la curtea zeului. Numai el putea aduna toată suflarea pământească laolaltă. Nimeni nu se plictisea. Fiecare își petrecea ziua ajutând care mai de care la ce se pricepea și spre asfințit toți se strângeau în curte la petrecere. Aici s-au cunoscut și cele patru domnițe.

Mabel se acomodase foarte bine la bucătărie și avea grijă ca bucatele să fie gata la timp în fiecare seară când toți se strângeau în jurul mesei. Althea se ocupa cu oaspeții veniți de departe. Era ambasadorul lor și ghidul preferat de la curtea zeului. Diona supraveghea cu ochi de vultur așezarea mesei, ca nu cumva vreo furculiță să fie nelalocul ei sau vreo pată să umbrească transparență paharelor, iar Irisa se ocupa cu buna dispoziție. Unde era ea, râsetele erau garantate. Și ce poate fi mai important la o petrecere decât râsetele invitaților?

Și uite așa a trecut anotimp după anotimp și a venit vremea ca fiecare domniță să plece și să cucerească propriul ei tărâm. Astfel, Athea a devenit împărăteasa tărâmului de bezea, Mabel a celui de ciocolată, Diona al celui de înghețată și Irisa a celui de vată de zahăr. Vreme de de câteva anotimpuri împărătesele s-au reunit pe tărâmul de bezea. Dădeau petreceri, vorbeau și făceau planuri pentru regatele lor.

Apoi, într-o zi Irisa nu a mai venit la pretrecerile de pe tărâm de bezea. Soarta o purtase peste mări și țări, la mare departe unde se îndeletnicea cu noi deprinderi în ale artelor moderne. Luase cu ea și tărâmul de vată de zahăr. Din când în când le trimitea celorlalte împărătese câte o scrisoare, povestindu-le cum o duce. 

Timpul trecea și cele trei împărătese rămase în aceași parte a pământului își continuau viețile. La un moment dat, împărăteasa Althea le-a dat domnițelor vestea că familia ei va fi luminat de o rază de soare. Raza de soare i-a înveselit tărâmul de bezea și toată lumea aștepta marea adunare de la petrecerea de bun venit a acesteia, dar pe nepusă masă s-a năpustit asupra întregului pământ un nor negru de furtună și îngrijorare.

Nimeni nu s-a mai putut bucură cum se cuvine de venirea razei de soare, petrecerea de bun venit fiind prea mică față de ceea ce mica rază de soare ar fi meritat și pentru prima dată împărătesele nu au sărbătorit împreună, dar și-au fost alături cu gândul și inima și i-au trimis minunii toată energia bună a pământului ca să o ocrotească.

Și uite așa timpul tot trecea și norul era și mai negru și zilele tot mai greu de îndurat pentru toată lumea. Tot ce fusese până atunci se schimbase. Oamenii erau și ei mai răi și neiubitori. Și asta nu a fost tot. Într-o zi din norul cel negru s-a coborât un dragon făcut numai din frică, ce îi înspăimânta pe toți locuitorii pământului. 

Atunci împărătesele au știut că e timpul să facă ceva pentru a-și salva tărâmurile și după multă vreme s-au reunit și au țesut un plan pentru înfrângerea dragonului. Soluția lor era simplă: iubirea. Trebuia să-și reia viață, activitățile și relațiile cu cei din  jur cu și mai multă iubire și înțelegere față de ei, încurajâdu-i să facă la fel. 

Cu cât oamenii împrăștiau mai multă iubire cu atât puterea dragonului slăbea. Văzând acestea împărătesele au chemat în ajutor și pe Zeul Soarelui și s-au reunit după mult timp și cu Irisa, și astfel împreună erau mai puternici, dar cea care îi întărea cel mai mult și îi slăbea puterea dragonului era rază de soare și râsul ei fără griji.

Văzând acestea, împărătesele au dat șfară-n țară pentru alierea tuturor rasetelor de copii împotriva dragonului. În față puterii veseliei râsetelor de copii nu putea nimeni și văzând aceastea dragonul s-a speriat și s-a întors în nor, lăsând din nou loc albastrului senin al cerului și soarelui cel puternic.

De atunci împărătesele au știu cât de puternică este iubirea oamenilor și râsul copiilor.

Sfârșit 🙂

Un urs pe tărâmul lui Moș Crăciun

Ilustrator: Anda Nedelea

Într-o zi, pe înserat, Bruno împreună cu sora lui Alpina și cu alți ursuleți din împrejurimi se jucau de-a v-ați ascunselea. Când Alpina spunea numărătoarea inversă, Bruno a luat-o la goană și a fugit departe de tot. Voia să se ascundă cât mai bine de sora lui cea mică. A fugit atât de tare încât la un moment dat s-a izbit de ceva și a căzut pe spate.

Când s-a dezmeticit a încercat să-și dea seama de ce anume s-a lovit. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, nu vedea nimic decât o mare de zăpadă. S-a ridicat și a început să inspecteze teritoriul. Nu prea se mai afla în ținuturile pe care le cunoștea, aparent alergase destul de mult. Prea mult chiar! Probabil că Alpina și ursuleții îl căutau de zor ca să poată să continue jocul.

Tot mișunând el pe acolo, s-a gândit că poate s-a lovit de zidul invizibil.
– Cum nu ați auzit de zidul invizibil de la Polul Nord? Bruno auzise despre un zid invizibil care apără ținutul lui Moș Crăciun.
Toți ursuleții vorbeau despre asta și își doreau să ajungă acolo, să îl cunoască pe Moșu’. Erau atât de aproape și totuși atât de departe.

Bruno nu s-a lăsat și a analizat fiecare peticel de zăpadă, până când a găsit un locșor mic mic mic mic mic mic mic cât o floricică pe unde se auzeau colinde.

Crăpătura se formase cel mai probabil când Bruno s-a izbit de zid cu toată forța din alergătura sa. Își dorea atât de mult să ajungă în ținutul lui Moș Crăciun încât a început să sape pentru a-și face loc. Și săpa și săpa, dar obosea repede, căci era unul dintre acei urși polari mari și molcomi. Cu toate acestea, nu s-a lăsat și a săpat până când a reușit să facă o gaură suficient de mare încât să poată să se uite ce este dincolo de zid.
– Și ce să vezi?
A ochit un brad îmbrăcat cu luminițe și beteală și a simțit miros de prăjituri și o gălăgie foarte mare care venea din atelierul elfilor. Dintr-o dată Bruno și-a adus aminte de visul pe care îl avea când era doar un puiuț mic și neîndemânatic și își dorea foarte mult să ajungă în lumea lui Moș Crăciun și să lucreze în atelier alături de elfi.

Mânat de visul lui din copilărie a continuat să sape. Două săptămâni i-a luat lui Bruno pentru a săpa o gaură suficient de mare încât să încapă prin ea. Când a reușit, era tare flămând și ar fi mâncat niște turtă dulce, așa că a început să caute. Pe când mergea el așa printre elfi, aceștia se minunau și se întrebau oare ce caută un ditamai ursul polar pe tărâmul lui Moș Crăciun dar nu îl băgau prea mult în seamă. Și-a continuat drumul până când la un moment dat s-a întâlnit cu un elf care umbla țanțoș și era îmbrăcat mai fistichiu, era șeful elfilor și văzându-l pe Bruno l-a luat la întrebări:

– Dar ce faci tu aici și cine ești?
– Bună, eu sunt Bruno și mă jucam cu sora mea de-a v-ați ascunselea..
– Păi și vă jucați de-a v-ați ascunselea aici?
– Nu, ne jucam la noi acasă lângă iglu nostru, dar când Alpina a început numărătoarea inversă eu am vrut să mă ascund cât mai bine și am început să alerg și am alergat până când m-am izbit de zid și apoi mi-am amintit de poveștile pe care le-am auzit despre tărâmul lui Moș Crăciun apărat de un zid invizibil și m-am învârtit până când am găsit o fisură în zid pe unde se simțea miros de turtă dulce și mi s-a făcut și mie poftă și am zis să vină aici și am început să sap până când am reușit să intru.
– Păi și ce vrei să faci aici?
– Vreau să-l cunosc pe Moș Crăciun și întotdeauna mi-am dorit să fac un tur al atelierului. Am auzit atât de multe povești.
– Știi că nu este un loc care să se poată vizita, nu?
– Eu știu, dar toți ursuleții din familia mea vorbesc despre asta și îți dai seama ce popular o să fiu când o să le povestesc ce am descoperit? Toată lumea o să vrea să vină.
– Tocmai asta este și problema, nu este posibil ca toată lumea să vină la atelierul lui Moș Crăciun. Ne-am transforma într-un muzeu, iar noi avem prea multă treabă pentru că trebuie să pregătim cadourile pentru seara de Ajun când Moșul pleacă să le ducă tuturor copiilor din lume.
– În cazul ăsta vreau să fiu ajutorul lui Moș Crăciun
– Nu crezi că ești un pic prea mare?
– Ba da și sunt și puțin neîndemânatic dar sunt sigur că pot să mă descurc. Hai îmi arăți împrejurimile, te rog?
– Bine, fie, dar promiți că nu o să aduci pe nimeni aici. Trimit imediat echipa elfilor reparatori să repare stricăciunea pe care ai făcut-o la zid.

Nici nu a terminat de zis, că dintr-o dată tot tărâmul lui Moș Crăciun a fost în beznă. Nu a durat mult și toată echipa elfilor a început să se agite și să alerge în toate părțile fără niciun succes.
Cineva umblase la firele de curent și acum toată producția de cadouri era oprită. Așa ceva era inacceptabil, vor rămâne în urmă.

– Cu siguranță s-a întâmplat ceva când tu ai săpat în zid, zise elful șef către Bruno. Ai observat ceva?
– Nu, nu cred, zise Bruno sfios. Am văzut doar o veveriță albă care îmi tot dădea târcoale, dar sincer nu am băgat-o în seamă.
– O veveriță zici?
– Da, îndrugă Bruno.
– Nu cumva o fi o veveriță din cele stricăcioase care ne-au tot făcut probleme?
– Nu știu, zise Bruno, simțindu-se din ce în ce mai vinovat. Acum nu vor mai primi toți copii cadouri din cauza mea, nu-i așa?
– Păi dacă nu rezolvăm problema mai repede, s-ar putea să ai dreptate.
– Cum pot să ajut?
– Hai să luăm niște cașcaval de la bucătărie.
– Cașcaval? E o veveriță, nu un șoarece.
– Dacă este acea veveriță stricăcioasă care cred eu că este, atunci vrea cașcaval, zise elful șef cu convingere.
Luminându-și calea cu ajutorul unui licurici, au luat de la bucătărie o roată mare de cașcaval din care au împrăștiat bucăți în jurul bradului cel mare ca să atragă veverița pofticioasă. Din atelier au luat și o cușcă pentru a o găzdui pe rozătoare.

După ce au împrăștiat cașcavalul s-au pus la pândă și au așteptat și au așteptat, până când după multe ore, au auzit un ronțăit. Sunetul s-a apropiat din ce în ce mai mult până când a ajuns în cușcă. Atunci elful șef a închis cușca. Avusese dreptate. Veverița stricăcioasă era intrusul.
– Cum ne-ai lăsat fără curent? Întreabă Elful șef furios.
– Cablurile de lângă bucătărie aveau gust de cașcaval și am vrut să le mănânc și le-am ros și dintr-o dată BUM, s-a făcut noapte, a povestit veverița sfioasă.
– Nu s-a făcut noapte, ai stricat lumina. Bine că știm acum unde e problema.
– Bruno păzește veverița, eu mă duc cu elfii reparatori și cu licuricii să schimbăm cablurile.
– Bine, zise Bruno ușurat.
– Ce face un urs polar pe tărâmul Moșului? Întreabă veverița curioasă. Vrei și tu cașcaval? De aia ai săpat atâta timp?
– Nu vreau cașcaval, vreau să-l cunosc pe Moșu și…
N-a reușit să termine de zis că dintr-o dată totul a fost iar luminat și elfii s-au întors la treabă. Vine elful șef și zice:
– Bruno pentru că m-ai ajutat să prind intrusul, îți voi arăta atelierul.
– Bruno sări în sus de bucurie și totul în jur s-a zguduit puțin, atât era de mare.
– Și cu veverița ce facem?
– O legăm la ochi și o trimitem cu un porumbel voiajor la ea acasă.
– De ce o legăm la ochi?
– Ca să nu mai știe drumul de întoarcere. Și îi dăm și suficient cașcaval cât să-i ajungă toată viața.
Veverița stricăcioasă auzind acestea era super fericită.
– Cașcaval pentru toată viața, iupiiiii!
În timp ce veverița era în drum spre casă, Bruno își începuse incursiunea în atelierul Moșului, alături de elful șef. Văzându-l atât de absorbit, elful șef îi propune:
– Bruno, dacă îți dorești atât de mult, uite noi avem nevoie de ajutor la înșurubatul beculețelor pe instalații. Ce zici ne ajuți?
– Daaaaaaa, se bucură Bruno.
– În doi timpi și trei mișcări Bruno a fost pe poziții și s-a apucat de treabă.
Între timp elful șef a mers să vorbească cu Moș Crăciun.
– Moșule știi cine a venit la noi?
– Da, zise Moșu’ amuzat. Globul magic mi-a arătat toată peripeția voastră. M-am distrat copios!
– Tu știai că Bruno vrea să vină aici și să lucreze la atelierul tău?
– Da, știam pentru că de foarte multe ori mi-a scris în scrisorile lui. Cum se descurcă la instalații?
– Acum că mă întrebi am primit plângeri de la ceilalți elfi ca mai mult sparge beculețele decât să le pună pe instalații.
– Normal, râse Mosu, e ditamai ursul polar și tu l-ai pus să lucreze cu niște beculețe mici. Mută-l in atelierul unde se construiesc avioanele. Mi-a scris că își dorește să zboare.

Zis și făcut. Când a aflat vestea, Bruno era cel mai fericit, mai ales că își dădea și el seama că nu avea prea mult spor cu beculețele. La început în încercarea sa de a fi atent la ceilalți elfi, Bruno se tot agita prin atelier și mai strica câte ceva, dar până la urmă a reușit să construiască singur un avion de lemn.

Bruno făcea avioane din ce în ce mai frumoase și din ce în ce mai mari și se gândea mereu, oare cum ar fi să zboare și el cu un avion. Oare cum ar fi să zboare și să vadă toată imensitatea Polului Nord de undeva de sus și să ajungă până sus la stele.

Astfel Bruno i-a scris lui Moș Crăciun că își dorea mai mult ca niciodată să zboare. Doar că anul acesta scrisoarea lui a fost citită de Doamna Crăciun.
– Știi ce își dorește anul acesta Bruno? Întreabă Doamna Crăciun pe Moșu’.
– Să zboare. La fel ca în fiecare an.
– Nu crezi că ar fi foarte fericit dacă ar primi ceea ce își dorește?
– Ar fi cam greu să facem un urs polar să încapă într-un avion, zise Moșu’ naiv.
Doamna Crăciun zâmbi și îi ceru să o lase pe ea să se ocupe de Bruno anul acesta. Astfel, în Ajun, Moșu’ și-a pregătit, reni, sania și sacul și a pornit în cea mai importantă călătorie din an.

După ce toți elfii au adormit, mulțumiți că și-au îndeplinit misiunea și de data acesta, în ciuda peripețiilor întâmplate, doamna Crăciun i-a făcut o vizită lui Bruno.
– Am venit să-ți aduc cadoul de Crăciun!
– Dar Moșu împarte darurile..și în plus eu știu că ceea ce vreau eu este imposibil.
– Până nu demult credeai că este imposibil și să ajungi în acest loc, nu-i așa?
– Da, zis Bruno uimit.
– Hai, vino cu mine, îi zise doamna Crăciun.

Au ieșit afară și începuse să ningă.

– Închide ochii și gândește-te că ceea ce îți dau eu acum o să-ți îndeplinească visul.

Bruno, închise ochii și întinse mâna. A simțit furnicături în palmă, ca și când milioane de furnici îl gâdilau și cu cât se gândea mai tare cu atât începea să se ridice de la pământ. Când a deschis ochii Bruno era deja atât de sus încât putea atinge steaua din vârful bradului. Bruno era foarte fericit și în același timp nu îi venea să creadă. S-a plimbat în zbor pe deasupra întregii lumi, s-a jucat cu luminile Aurorei Boreale și s-a întâlnit chiar și cu Moșul și cu renii săi. După toată această călătorie nemaipomenită Bruno s-a întors în patul său și a adormit.

A doua zi de dimineață s-a trezit acasă, la el în cameră, s-a uitat în jur și a început să strige:
– Alpinaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
– Ce este? De ce strigi așa tare?
– Când am venit acasă?
– Cum adică? Nu îți amintești că ieri ne jucam de-a v-ați ascunselea și ai fugit așa de tare încât te-ai izbit cu capul de muntele de zăpadă? Te-ai lovit tare la cap.
– Asta înseamnă că am visat?
– Ce ai visat? Întreabă Alpina curioasă.
– Am visat că am ajuns pe tărâmul lui Moș Crăciun și am lucrat în atelierul lui și apoi Doamna Crăciun mi-a îndeplinit dorința și mi-a dat praf magic și am zburat.
– Da sigur, zice Alpina ca un urs mare și matur, noi urșii polari nu zburăm.

Nedumerit Bruno iese la plimbare, era atât de sigur că totul fusese real, cea mai frumoasă călătorie din viața lui. Și tot mergând el așa agale se întâlnește cu Moșu.
– Ei Bruno, ți-a plăcut să zbori?
– Poftim? Nu am visat? Alpina mi-a zis că am visat, că noi nu putem zbura.
– Așa este, dar de Crăciun totul este posibil. Ce zici ne mai ajuți la atelierul elfilor și anul viitor?
– Sigur că da, zise Bruno încântat. Mulțumesc mult Moșule.

– Te așteptăm, dar de data asta să nu mai dărâmi zidul! Și Moșul se pierde în zare râzând.

Sfârșit 🙂

Chifteluță, cățelul buclucaș

Ilustrator: Anda Nedelea

Într-o zi, când Thomas se întorcea de la școală, nu a venit pe drumul său obișnuit pe strada principală, a venit prin spatele blocurilor. La un moment dat, în dreptul ghenei de gunoi a auzit un scâncet. S-a uitat în jur, dar nu a văzut nimic. A mai facut câțiva pași și a auzit din nou același sunet. S-a întors și a văzut sub ghena de gunoi o cutie de carton cu un cățelus mic, mic care se chinuia să se facă auzit. Probabil îi era foame.

Lui Thomas i s-au luminat ochișorii cei verzi când l-a văzut și a mers într-un suflet să îl mângâie pe piticul plângăcios. Mai avea o jumătate de sendviș cu chifteluțe în ghiozdan și i l-a dat blănosului. Stând și văzându-l cum se străduia să mănânce, pentru că era mult prea mic pentru a roade, îi răsare în minte numele potrivit pentru el, Chifteluță.

– Ce draguț ești măi Chifteluță. Te-aș lua cu mine acasă.

Thomas nu a stat prea mult pe gânduri și după ce Chifteluță și-a terminat masa, l-a vârât în ghiozdan și nu s-a mai oprit până acasă. A dat fuga la baie să se spele pe mânuțe. A stat acolo o vreme până când mama a început să se îngrijoreze și l-a strigat.

– Thomas! Se răcește mâncarea, grăbește-te! Nu a terminat bine de rostit când a deschis ușa de la baie și a încremenit. Totul era o dezordine totală. Thomas umpluse cada cu spumă pentru a-l spăla pe Chifteluță care de fapt nu era chiar așa murdar.

Mama nu a știut cum să reacționeze și până la urmă au ajuns să se joace împreună cu cățelușul în baie.

– Mami, știam că nu te vei supăra că l-am adus pe Chifteluță acasă.
– Chifteluță? Ți se pare că arată ca o chifteluță?

– Nu mami, dar i-am dat eu jumătate din sendivișul meu și i-a placut.

-Bine, râse mama, dar știi că tati e alergic la părul de animale!

– Știu mami, zise Thomas tristuț, ce putem face?
– Păi, momentan hai la masă, îi dăm și lui Chfteluță puțin lăptic și ne mai gândim.

S-au distrat copios și la masă, pentru că blănosul cel mic se obișnuise cu mirosul chifteluțelor și nu îi mai plăcea laptele. Se apropia ora la care trebuia să ajungă tata acasă, așa că trebuia să facă ceva. Nu-l puteau lăsa afară, era prea mic.

– Mami, îl pot ține în camera mea sub pat.

Zis și făcut cățelul a fost instalat comod în culcușul lui sub pat. A venit și tata acasă, au petrecut împreună o seară frumoasă, făcând temele pentru a doua zi și spunând povești. Pe la miezul nopții, tata se trezește agitat, strănutând. Era vina lui Chifteluță care se plimbase și prin camera părinților și lăsase păr.

A doua zi tata a venit mai devreme de la serviciu și i-a găsit pe Thomas și pe mama jucându-se cu Chifteluță în mijlocul sufrageriei. Îl așteptau ca să găsească împreună o soluție pentru Chifteluță.

– Noul vostru prieten este cel care m-a făcut să lăcrimez și să strănut, azi-noapte?
– Tati, știi… a încercat Thomas să îi explice, însă tatăl său nu îl mai asculta, Chifteluță îl cucerise deja și se jucau printre strănuturi.
– Hapciu, Hapciu, Hapciu, de unde l-ai luat, Thomas?
– L-am găsit când veneam de la școală, era la ghena de gunoi și plângea.
– Sărăcuțul Chifteluță, zise tata.
– Tati, tati cum putem face să-l păstrăm?
– Hmm, zise tatăl, o sa îi facem o cușcă frumoasă în curte lui Chifteluță, altfel, va trebui să mă mut eu în curte. În plus va putea să doarmă și pe verandă oricând va dori el.
– Iupiiiiiiiii, mulțumesc tatiiiiiii.

Thomas era foarte fericit, avea acum un foarte bun prieten de joacă. Thomas l-a ajutat pe tata să construiască căsuța cățelușului și la sfârșitul zilei, băiatul era foarte vesel, povestindu-i mamei câte a reușit să facă într-o singură zi.

Chifteluță creștea pe zi ce trecea și Thomas era din ce în ce mai fericit când își petrecea timpul cu prietenul său. Toți copii de pe strada lui Thomas îl iubeau pe Chifteluță și veneau adesea să se joace împreună. Alergau după-amieze întregi și intrau în casă îmbujorați și fericiți.

Într-o zi când s-a întors de la școală, Thomas nu a mai fost întâmpinat de Chifteluță la poartă, s-a gândit că poate este cu mama lui la plimbare. Intră în casă, mama era în bucătărie și îi pregătea prânzul preferat.

– Mami, unde este Chifteluță?
– Unde să fie Chifteluță? Este în curte, l-am văzut mai devreme.
– Nu este în curte mami, când am intrat eu, nu a venit să ne jucăm ca de obicei.
– Nu-ți face griji, hai să-l căutăm.

Așa au alertat toți vecinii. Toată lumea îl căuta pe Chifteluță, dar Chifteluță nu era de găsit. Seara, a venit și tata de la serviciu și era uimit de agitația de afară. Când intră în casă l-a găsit pe Thomas plângând.

– Ce s-a întâmplat? De ce plângi? Ce e cu toată nebunia de afară?
– E supărat, interveni mama. Chifteluță a dispărut…
– Cum??? Unde a dispărut?
– Nu știm, azi când am venit eu de la școală nu mai era în curte, zise Thomas printre suspine.
– L-ați căutat și în spatele casei unde obișnuiește să se ascundă?
– L-am căutat în tot cartierul, zise mama, ne-au ajutat și vecinii…
– Nu se poate una ca asta, își ia haina și iese pe ușă ca furtuna.

Tata îl iubea foarte mult pe Chifteluță și nu își putea închipui că este de negăsit. L-a căutat toată noaptea. Ploua atât de tare și se gândea oare unde se adăpostește Chifteluță, care la fiecare ploaie se odihnea leneș în culcușul lui de pe verandă. Toate străzile le-a luat la rând, toate cotloanele, toate ghenele de gunoi. Chifteluță nicăieri.

Căutările au continuat zile întregi, însă nici urmă de blănosul iubit de toată lumea.
În agitația căutărilor Thomas și părinții lor și-au cunoscut noii vecini, care tocmai se mutaseră la casa de lângă ei. Atunci au aflat că și cățelușa lor dispăruse, se gândeau că mutarea nu i-a făcut prea bine. Lui Thomas îi venise în minte gândul că cei doi au fugit împreună.

Când toată lumea își pierduse speranța, Chifteluță, se întoarce acasă. Thomas era în sufragerie, unde își făcea temele, când a auzit zgomote pe stradă. Toți trecătorii erau fericiți să-l vadă din nou.

Nu a trecut mult și Chifteluță a intrat pe poarta casei. Lui Thomas i s-au luminat ochii când l-a zărit intrând. Era murdar și zgribulit, dar dădea din codiță vesel. Imediat în spatele lui Chifteluță a mai apărut o cățelușă albă cu fundiță la gât, însă la fel de murdară. Probabil ploaia de zilele trecute îi prinseseră fără adăpost.

Thomas a ieșit desculț în curte și a alergat să-l îmbrățișeze pe Chifteluță. Îi fusese tare dor de el, credea că nu o să-l mai vadă niciodată.

Auzind zarvă mare, Mara, fetița noilor vecini a ieșit și ea în curte și a recunoscut-o pe Pufica, într-adevăr cei doi fugiseră împreună. Datorită blănoșilor care s-au împrietenit, Mara și Thomas au devenit și ei foarte buni prieteni.

Într-o zi, văzând că Pufica și Chifteluță sunt tot mai triști când trebuie să se despartă, copiilor le-a venit o idee.

– Mara, hai să le spunem părinților să le facem o căsuță comună.
– Ar fi o idee foarte bună, așa ar putea să stea împreună tot timpul.
– Tati, tati, strigă Thomas, vino repede!
– Ce s-a întâmplat?
– Tati, Pufica și Chifteluță sunt mereu triști când trebuie să se despartă, haide să le facem o căsuță comună.
– Voi vorbi cu tatăl Marei și le vom face.

Așa au construit cei doi tătici, în locul unei porțiuni de gard care le despărțea casele, cușcă pentru cei doi căței. Era practic ca un tunel destul de încăpător în care puteau sta împreună când era vremea urâtă și prin care puteau ajunge unul în curtea celuilalt oricând.

Cu timpul pufoșeniile, dar și copii au devenit de nedespărțit, erau cu toții o mare familie.
Pufica și Chifteluță și-au mărit și ei familia cu zece puiuți drăgălași, care au fost adoptați de copii din cartier. Astfel, Mara și Thomas și-au făcut și mai mulți prieteni și se întâlneau mereu cu toții la joacă.

Sfârșit 🙂

Sâmbete frumoase

În timpul școlii Ria iubea cel mai mult zilele de sâmbătă. Erau acele zile liniștite când nu erau teme și nu era nici de învățat. Sâmbetele erau și încă sunt zilele ei preferate. Întotdeauna dormea puțin mai mult decât de obicei și când se dezmeticea se uita la Tom și Jerry în episoadele de dimineață sau la Viața cu Louie. 

     După un mic dejun copios,  de regulă mergea cu tata la cumpărături la piață. Deși era mică și durdulie fura mereu cheile de la mașină și ajungea înaintea tatei. Îi plăcea să descuie ea mașina și să oprească alarma (Da, pe vremea aceea mașinile aveau alarmă, ca să auzi dacă încerca cineva să umble la ea). Se simțea om mare când făcea asta. 

Apoi porneau la drum și după ce colindau toată piața, umpleau plasele și se întorceau acasă unde mama gătea mereu ceva bun.

Ria își lua și ea repede șorțul și se alatura mamei pentru a  face cornulețe cu gem, cel mai bun desert din lume.  Din coca rămasă de la aluatul pentru cornulețe,  Ria făcea proprii ei covrigei și îi cocea în tăviță separată. Tare mândră mai era de ei, deși era plină de făină din cap până în picioare,  inclusiv pe vârful nasului.

Mai erau și sâmbetele alea ploioase pe care Ria iubea să le petreacă alături de mama, tricotând. Mama avea mereu răbdare să îi  arate cum se face unu pe față, unu pe dos sau bob de orez. Așa, așezată în vârful patului, pe perne cu andrelele în mână împletea banderole colorate pe care le purta la școală sau mai îmbogățea colecția vestimentară a lui Barbie. 

Acestea erau sâmbetele ei preferate, cele în care croșeta alături de mama ascultând ploaia cum bătea pe geamurile balconului.

Pingu, pinguinul dansator

Era o dimineață rece de sfârșit de noiembrie, undeva în ținuturile înghețate. Pingu s-a trezit foarte vesel, s-a întins ca să crească mare și înalt, și-a făcut înviorarea ca să fie plin de energie și a plecat spre școală.  Era tare voios pentru că pregăteau serbarea de Crăciun.

Precis vă întrebați, de ce era Pingu așa de entuziasmat de serbarea de Crăciun.

Păi cum să nu fie? De serbarea de Crăciun și de cum îi va ieși numarul de dans depindea cadoul pe care i l-a cerut lui Moș Crăciun.

Pingu, spre deosebire de alți pinguini își pregătea scrisoarea pentru Moșu’ din timpul anului. Își alcătuia o lista de dorințe și de fiecare dată când își mai dorea ceva punea pe listă și le așeza în funcție de ordinea importanței și astfel spre toamnă știa exact ce să îi ceara Moșului. Prima dorință de pe listă se regăsea în scrisoarea pentru Moș Crăciun.  

Anul acela era diferit. Încă din vară, Pingu și-a dorit ceva și nicio dorință nu a fost mai importantă de atunci înainte.  Își dorea să călătorească în ținuturile calde unde se putea împrieteni cu elefanți, cu maimuțe și se putea plimba pe spatele unei zebre. 

Pingu le-a povestit dorința și părinților lui și deși nu părăsiseră niciodată ținuturile reci și lor le-a surâs ideea explorării unor orizonturi noi.

– Mama Pingu, tata Pingu, credeți că Moș Crăciun îmi va îndeplini dorința?

– Pingu, zise tata, tu ocupă-te și scrie-i Moșului și dă-ți toată silința ca dansul să iasă bine și poate că Moșul ți-o va îndeplini.

Auzind acestea, Pingu a muncit și mai mult la dansul său. El nu mai mergea. El dansa. Dansa prin casă, dansa în drum spre casă, dansa când plimba cățelul. Tot timpul dansa. Dansa pentru dorința lui și toată lumea ii spunea pinguinul dansator.

Încet, încet se apropiau sărbătorile de iarnă, iar Pingu își pregăti scrisoarea promițându-i Moșului un super dans la serbarea de iarnă. 

Cînd a venit ziua cea mare, Pingu era foarte nerăbdător și emoționat.

– Și acum urmează Pingu, pinguinul dansator, anunță doamna învățătoare, invitându-l pe Pingu în mijlocul scenei de gheață amenajată în curtea școlii.

Muzica a început și Pingu a apărut sfios din spatele cortinei de zăpadă. La sfârșitul dansului Pingu era trist. Nu îi ieșise cum și-a imaginat, deși toată curtea școlii l-a aplaudat furtunos. Mergea spre casă agale cu mâinile la spate murmurând:

– Nu cred că i-a plăcut Moșului, m-am împiedicat.

– Ba eu zic că i-a plăcut, zise o voce groasă.

– De unde știi? Întreabă Pingu fără să se uite în spate.

– Păi a fost cel mai interesant dans pe care l-am văzut.

Atunci Pingu ezită puțin, dar când se uită în spate îl vede pe Moș Crăciun. Era chiar el, însoțindu-l la drum.

– Și știi ce ți-am cerut? Zise Pingu sfios.

– Pingu, sigur că știu. Este 23 decembrie, am citit toată corespondența și am pregătit sacul cu cadouri.

– Și ce părere ai avut de scrisoarea mea? Dar ce mai contează, continuă Pingu fără să-i dea răgaz Moșului să răspundă nu mi-a ieșit dansul cum trebuia.

– Pingu, hai să îți spun ceva, ești cel mai drăgălaș pinguin dansator și cel mai muncitor. Așa mi-ai dovedit cât de mult îți dorești să ajungi în ținuturile calde. Așadar îți voi da darul mai devreme. Mergi acasă, fă-ți bagajul, ia-ți părinții și vino mâine dimineață la gară.

Pingu a făcut întocmai. Când le-a povestit părinților, nu l-au crezut și ca să-i demonstreze că a fost doar o închipuire l-au însoțit la gară a doua zi. Mare le-a fost mirarea când la gară îi aștepta însuși Moș Crăciun, lângă un tren roșu și plin de luminițe.

– Acest tren vă va duce în ținuturile calde.

Părinții nu și-au crezut ochilor și au fost sceptici până când trenul a fost pus în mișcare și l-au lăsat pe Moș Crăciun în urmă pe peron făcându-le cu mâna.

Pingu a avut parte de o vacanță pe cinste, s-a împrietenit cu toate animăluțele la care visase și când s-au întors acasă le-a povestit tuturor prietenilor că Moș Crăciun l-a învățat cât de important este să muncești pentru visul tău și acesta se va îndeplini.

Sfârșit 🙂

Prințesa Rechinuță

Ilustrator: Anda Nedelea

Mâine e petrecere mare în adâncul oceanului. Fiul regelui delfin se căsătorește cu fiica regelui rechinilor. Tot regatul submarin trebăluia în stânga și în dreaptă ca toate să fie gata până la ora ceremoniei. Formația muzicală a peștilor sabie era deja instalată și cânta pe fundal pentru sporul celor care aranjau ultimele detalii. Era o zi frumoasă, soarele încălzea până și ultimele coltișoare ale adâncurilor. Numai prințesa Rechinuță suspină tristă în cameră ei. Ea nu voia să se căsătorească cu delfinul. Nu știa cum să facă să fugă, își dorea să mai stea în regatul său Ea voia să devină cântăreață la opera rechinilor și apoi când își va împlini visul va vedea ce va să fie.

Trecând pe la fereastră ei, căluțul de mare, Roșcățel, o auzi suspinând. Văzând-o așa tristă a mers la regele rechilor să-i povestească. Când acesta vorbi cu Rechinuța rămăsese surprins de chipul ei cel trist. Nu o mai văzuse așa până atunci. Când a aflat motivul tristeții sale, regele s-a revoltat și nu a vrut cu niciun chip să înțeleagă. Ca să se asigure că nu o să fugă a încuiat-o în cameră. Căsătoria celor doi era acordul de pace între regate și trebuia să aibă loc oricum ar fi fost.

Regele rechin merse la culcare și în noaptea aceea a avut un vis. Un vis care l-a dus înapoi în tinerețea sa, când și el și-ar fi dorit să-și urmeze visul și să se înroleze în armată rechinilor, dar tatăl său, regele prestigios nu i-a îngăduit pentru că trebuia să-i urmeze la tron. Regele a trăit tot timpul cu acest regret, iar când s-a trezit, s-a grăbit să ajungă la Rechinuța.

Printre lacrimi i-a spus că îi înțelege dorință și că i-o va respecta. Atunci i-a vorbit și despre propria sa poveste. Chipul Rechinuței s-a luminat și parcă nici urmă de tristețe nu zăbovise vreodată acolo. A două zi de dimineață prințesa cânta fericită și mergea împreună cu tatăl ei la regele delfinilor ca să anuleze căsătoria. Cum regele delfin era bun și înțelegător a propus ca pacea dintre cele două regate să fie pecetluită de primul spectacol al Rechinuței care va avea loc la granița dintre regate. Nici fiul regelui delfin nu a fost supărat pentru că aleasă inimii lui era prințesa căluților de mare.

Și uite așa s-a mutat petrecerea la granița dintre regate și toți cei din adâncuri au avut parte de cel mai frumos spectacol al mărilor și oceanelor, unde petrecerea continua și astăzi.

Sfârșit 🙂

Scărpinici

Ilustrator: Anda Nedelea

Mișu pleacă în pădure să aducă vreascuri pentru foc. E un baiețel tare cuminte, o ajută pe bunica la toate treburile pe lângă casă, chiar dacă are doar zece ani. Tot mergând prin padure, lângă tufișurile crescute în jurul unui stejar semeț a găsit un ou uriaș.

Vai ce bucuroasă va fi bunica, zise el zâmbind. Oul acesta ne va servi drept cină o săptămână întreagă.
Oare ce fel de ou o fi ăsta ? Nu am mai văzut niciodată unul așa de mare. Era de o suta de ori mai mare decât un ou de găină, însă Mișu era voinic și izbuti să îl clintească. Totuși nu voia să renunțe nici la uscăturile pentru foc, pentru că erau trebuincioase, așa că a reușit să le lege cu cordonul de la pantaloni și să le pună în spate, iar oul l-a luat în brațe.

Bunica era deja îngrijorată că Mișu nu mai apărea și începea să se lase seara. Nici nu a apucat bătrâna să ajungă pe prispă că a și auzit strigând :

– Bunico, bunico !
– Unde ai umblat până la ora asta, neastâmpăratule ?
– Uite bunico, uite ! Și-i întinse oul. Uite ce am găsit.
– Dar ce mai e și asta, băiatul mamii ?
– Un ou bunico, l-am găsit în pădure lângă stejarul cel bătrân.
– Lasă lemnele la locul lor și vino la masă, îi zice bunica luându-i oul.
Cei doi au intrat în casă, iar bătrâna a așezat oul lângă sobă unde făcuse mâncarea.

În zorii zilei cei doi s-au trezit speriați de niște zgomote puternice. După ce s-au mai dezmeticit și-au dat seama că zgomotul se auzea de lângă sobă, de la ou. Ce să vezi ? Oul se zbătea în toate părțile. Cei doi s-au speriat pentru că nu știau ce se întâmplă. În cele din urmă oul începe să crape și printr-o crăpătură iese un picioruș ca de broscuță, apoi o mânuță ca de maimuțică și în cele din urmă un căpșor de dinozaur. Da ! Era un pui de dinozaur. Ultimul ou de dinozaur care rămăsese și care și-a găsit locul în casa lui Mișu. Băiatul a sărit în sus de bucurie când l-a vazut.

– Bunico, e ca cel din poveștile pe care mi le spui tu seara, numai că nu pare așa fioros.
Bunica temătoare :
– Știu și eu ce să zic, pare periculos.

Fața puiului de dinozaur era așa de zâmbitoare la lumina lumânării încât cei doi au izbucnit în râs. Și s-au distrat cu cel mai nou membru al familiei până când, obosiți au adormit.
După câteva ceasuri bune, Mișu se trezește dat jos din pat. Puiul de dinozaur, care se acomodase repede în pat, se scărpina de zor. Mișu râse cu poftă și strigă la bunica :

– Bunico, Bunico, uite !
Au râs amândoi cu poftă, privindu-l cum se scarpină după urechi exact ca un cațeluș.
– O să-l cheme Scărpinici, bunico !

Să știi că i se potrivește de minune, dragul mamii. Totuși, nu crezi că e periculos să îl păstrăm ? Bunica își făcea tot felul de griji, dincolo de înfățișarea drăgălașă a lui Scărpinici.
Nu bunico, nu vezi ce drăgălaș este ? Nu ne va face niciun rău. Promit că o să am grijă de el și o să-l învaț tot ce știu. Ne va ajuta la treburi.

În cele din urmă, bunica a consimțit, deși avea în continuare inima strânsă. Timpul trecea și amândoi începuseră să se obișnuiască cu prezența lui Scărpinici, care îi și ajuta de cele mai multe ori la treburile de făcut pe lângă gospodărie, căci se făcuse mare și puternic.

Scărpinici, era pe cât de mare pe atât de jucăuș, cu ochișori negri inocenți și pielea colorată ca un curcubeu și de departe era cel mai bun prieten al lui Mișu.

Într-o zi cei doi pleacă în pădure să caute lemne, căci se apropia iarna grea și trebuia să se aprovizioneze pentru toată perioada friguroasă, mai ales că lui Scărpinici îi plăcea căldura. Cei doi știau că nu trebuie să se aventureze foarte mult în pădure, deoarece cealaltă jumătate de pădure aparținea altcuiva, ce pusese păzitor un urs uriaș, foarte rău.

Mergând ei prin pădure, mai mult jucându-se decât adunând lemne, nu și-au dat seama că au mers prea departe și erau deja de ceva vreme pe tărâmul interzis. Deodată au auzit un zgomot și au amuțit. Mișu s-a apropiat încet de Scărpinici și i-a șoptit:

– Mi-e teamă să nu fie ursul cel rău!
– Ce urs? zise Scărpinici.
– Ursul cel rău, care păzește această jumătate de pădure, unde nu ar fi trebuit să intrăm.
– Dar de ce să nu intrăm? strigă Scărpinici.
Atunci s-a auzit strigătul ursului:
– Pentru că aici este pădurea stăpânului meu și nu aveți ce să căutați prin preajmă.
– Ba uite că avem ce căuta, pădurea este a tuturor, strigă Scărpinici, mai tare decât ursul.
Pe cât de mare și fioros era ursul, pe atât de surprins a rămas când l-a văzut pe Scărpinici. Nu se aștepta să vadă în pădurea lui tocmai un dinozaur.

Simțind pericolul ce îi păștea, Scărpinici s-a transformat într-un dragon zburător. Tranformarea lui Scărpini l-a înfuriat atât de tare pe urs, încât a început să își scoată colții și ghearele, pregătindu-se de luptă.

Dintr-o dată s-a năpustit asupra lui Scărpinici, crezând că-l va doborî ușor, dar nu a fost chiar așa. Scărpinici s-a desprins de pământ pregătindu-se și el de luptă pentru a-l apăra pe Mișu.
Ursul nu era doar furios și fioros, pe deasupra era și atletic. A început să sară prin copaci, poate, poate ar fi putut să-l prindă pe Scărpinici și să-l doboare.

Văzând că nu e cale de împăcare, Scărpinici s-a concentrat atât de tare și în zborul său l-a zărit pe urs cocoțat în vârful unui copac înalt și deodată a aruncat o rază aurie de flăcări asupra lui.
Ursul s-a transformat într-o stratuie galbenă, strălucitoare cu colți și gheare gata de atac, fără a mai putea face rău nimănui.

Scărpini a coborât ursul înmărmurit și l-a așezat exact la hotarul de la jumătatea pădurii. Atunci și-a făcut apariția și stăpânul ursului, Uli. Uli, credea că nu e nimeni mai puternic decât ursul lui, însă văzându-l pe Scărpinici, a hotărât să renunțe la supărare și pădurea a devenit din nou una și aceași, Uli și Mișu au devenit foarte buni prieteni și Scărpinici gardianul pădurii, care nu mai reprezenta niciun pericol pentru nimeni.

Sfârșit 🙂

Printre hârtii

Ria nu deschide restaurantul astăzi, este prinsă cu hârtiile și treburile de birou. Trebuie să aranjeze toate facturile cumpărăturilor făcute pentru restaurant, să facă inventarul și să țină și evidența produselor pe care le mai are în micul magazin pe care și l-a deschis de curând. A luat loc comod la birou pe scaunul sau confortabil portocaliu cu desene, așezat pe coltul patului din camera cu balcon.


Prinde cu dibăcie pixul în mâna stângă și se apucă de calcule. Cea mai bună metodă să repeți la matematică în vacanță. Avea fișe cu toate produsele, notase ce cumpărase, ce folosise și trebuia să mai calculeze ce îi rămânea.


A făcut conștiincioasă calculele. Lângă ea pe biroul improvizat pe colțul patului avea tot timpul telefonul care îi suna. Erau colaboratorii, clienți și prietenii. Printre conversațiile la telefonul fix a reușit să facă calculele.

Ca să verifice rezultatele a mers în cămara restaurantului pentru a număra produsele. Totul era în regulă. Apoi a mers și la micul magazin și a numărat produsele de pe rafturi.


Pachetele de biscuiți erau mai multe decât pe hartie, iar ciocolată era mai puțină. Se hotărâse sa refacă calculele și apoi să numere din nou. De data aceasta iese totul cum trebuie. Greșeala era o scădere. Acestea fiind rezolvate își termina ziua de lucru și pleacă să își ia cina.