Autor: Rosu Madalina

Ghiţă şi fetele de împărat

| Rosu Madalina

A  fost odată ca niciodată că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti un împărat ce avea trei fete. I se spunea Împăratul Alb, deoarece a sa Împărateasa avea nevinovatul obicei de a-şi asorta toate rochiile sale cu pelerine albe şi lumea fiind rea, foarte repede i-a găsit şi poreclă bietului împărat.

    Cei doi împăraţi aveau trei fete frumoase că la soare te puteai uita, dar la ele ba, însă..ştiţi şi dumneavoastră frumuseţea nu este suficienta…mai este nevoie şi de puţină educaţie primită de la părinţi şi profesori…şi cum spuneam erau foarte frumoase fetele acestea ale împăratului, dar erau foarte prost-crescute și rele din cale afară. Din cauza faptului că împăratul a avut multă treabă şi a fost ocupat să conducă împărăţia nu prea a mai avut timp şi de educaţia odraslelor sale şi mult mai regretă acum.

     Adusese el sărmanul împărat profesori de soi la curte pentru a le educa pe tinerele domniţe, dar toate cele câte învăţară: maniere, dansuri câte şi mai câte fuseseră şi se duseseră la fel de repede de parcă nici nu ar fi fost, iar nici prin gând nu le trecea sărmanilor dascăli să le certe pe fete, căci împăratul ar fi avut apoi grijă de pielea lor.

      Probabil dumneavoastră gândiţi acum că două dintre fetele împăratului sunt cele rele şi cea mică este cea mai cuminte şi cea care nu le dă bătăi de cap părinţilor, însă nu este chiar aşa. Fetele cele mari erau ele rele precum pelinul, însă cea mică era cât celelalte la un loc şi încă puţin.

     Împăratul începuse deja să îşi facă griji pentru viitorul fiicelor sale şi se gândea…oare cine o sa le mai ia pe fete de soții şi atunci începuse a se sfătui cu Măria-Sa Împărăteasa :

    -Măria-Ta nevastă!

     Căci îşi vorbeau frumos, după protocol. Deci:

    -Măria-Ta nevastă ! Cine oare crezi că le va lua pe fetele noastre că tare rele si încăpăţânate le-ai mai făcut?

    -Mărite soţ, zise împărăteasa, fetele parcă sunt făcute după chipul şi asemănarea Măriei-tale, căci tare îţi seamănă şi la urma urmelor se va găsi cineva pe lumea aceasta să le ia şi pe fetele noastre că tare mândre şi frumoase sunt !

    -Mândre si frumoase, or fi, Măria-Ta nevastă, dar nimeni nu ia doar faţa omului, se mai uită şi la suflet şi ce sunt cele mari rele si urăcioase şi tot mai exista speranţă să le mai ia cineva, dar pe cea mică nu m-aş încrede prea tare.

-Vom găsi noi o soluție!

    Ar fi dat el şi veste mare în ţară că vrea să îşi mărite fetele, însă nu prea se îndura să cheltuiască mulţi bani pentru peţitorii ce aveau să vină…şi dacă nici nu ar fi reuşit să le căpătuiască pe fete…unde ar mai fi fost afacerea? Pe lângă faptul că ar fi rămas fără bani, s-ar mai fi dus şi vestea în ţară că fetele sale sunt dintre cele mai mofturoase şi că nimeni nu reuşeşte să le intre în voie, să le facă pe plac şi s-ar fi ales praful şi pulberea de toată reputaţia Împăratului Alb.

    Nu mai ştia sărmanul ce să facă şi pe cine să întrebe. Atunci îşi aminti, împăratul, că avea la curte şi un măscărici, un fel de bufon al lui, care pe langă tumbele şi salturile pe care le făcea uneori mai avea şi nişte idei ce îi mira pe toţi…Aşa se hotarî împăratul să îl cheme pe Ghiţă şi să îi ceară sfatul în legatură cu fetele sale. Acest mic şi caraghios bufon se înfăţişează în faţa împăratului pus pe giumbuşlucuri, însă împăratului nu îi ardea de aceste lucruri, avea altele mai importante de făcut, aşa că îi zise:

   -Hai, măi Ghiţă, lasă tumbele că nu am chef de aşa ceva, mai bine zi-mi tu mie ce părere ai de fetele mele? Cum ţi se par? Frumoase?

    -Mărite-Împărate, cum să nu fie frumoase, şi apoi… chiar dacă nu ar fi frumoase, oricine ar spune că sunt mândre precum soarele, la ce zestre le dă Măria-Ta!

   Apoi împăratul zise :

   -Dar despre purtările lor ce parere ai?

   -Păi, n-am nicio părere, căci ţin la viaţă mea şi mai vreau să mai trăiesc, spuse neastâmpăratul de Ghiţă.

    -Dar atunci, cum să le căpătuiesc, măi, Ghiţă, că sunt  batrăn si fetele nu le-am măritat şi aşa rele cum sunt nu ştiu cine le-o lua.

    Măscăriciul deveni dintr-o dată foarte serios şi se făcu linişte ca într-o biserică şi apoi bufonul îi spuse împăratului :

    -Măria-Ta, lasă-mă pe mine să mă ocup de fetele dumitale şi dacă nu ţi-o plăcea să nu mă plăteşti.

     Şi atunci împăratul scoase o pungă cu galbeni şi i-o aruncă bufonului şi îi spuse doar atât:

     -Ai grijă, eu doar cu tine vorbesc!

Ghiţă îşi luă punguţa cu bani, foarte fericit şi plecă făcând tumbe şi salturi de parcă l-ar fi vazut o lume întreagă, aşa era de mândru, căci primise şi el o sarcină importantă.

Toata noaptea, a cautat, el, Ghiţă, în mintea sa creaţă, de măscărici, un plan bun să  le căpătuiască pe fetele împăratului, însă îi venea foarte greu să găsească ceva. Gândindu-se el mai bine a hotărât că mai întâi de orice plan trebuie să le cunoască cât de cât mai bine pe fete ca să vadă ce le poate pielea şi să le găsească naşul. 

Aşadar, a doua zi Ghiţă se înfăţişează în faţa împăratului şi îi spuse ce avea de gand să facă pentru început :

     -Înălţate Împărate! Înainte de toate aş vrea să daţi o mică petrecere la care să fac ce fac eu de obicei…tumbe şi salturi, pentru a vedea mai îndeaproape fiicele Măriei-Voastre !

     -Prea bine, măi Ghiţă, dar cu ce ocazie să dăm noi această petrecere ?

     -Măria-Ta poate spune că o dă pentru fetele sale, căci nu au mai avut motiv de distracţie de mult.

    -Atunci aşa să fie. Diseară vom avea petrecere la curtea împărătească.

    După ce au fost facute toate pregătirile în mare graba şi după ce fetele au tunat si fulgerat prin toată împărăţia că ele nu fuseseră anunţate mai din vreme, a venit şi seara şi invitaţii, puţini cei drept, erau aşteptaţi să vină. Încă de la început Ghiţă îşi făcea numărul prin salonul petrecerii, amuzând pe toţi cei prezenţi, cu excepţia mezinei familiei, ea fiind cea mai greu de  mulţumit. Abia atunci a înţeles bietul măscărici ce misiune grea avea de îndeplinit.    

Neastâmpăratul de Ghiţă a observat doi frumoşi prinţi foarte interesaţi de fetele cele mari ale impăratului, însă nu îşi făceau speranţe, căci ştiau ce firi dificile sunt. Aşa s-a conturat o nouă idee în mintea lui Ghiţă, cei doi prinţi erau in viziunea lui pretendenţii ideali pentru fetele cele mari ale împăratului, dar partea cea mai grea din toata această tărăşenie, era să le convingă…

   Zile întregi după acea petrecere, a căutat bietul măscărici o modalitate de a le convinge pe fete să îi accepte pe prinţi, însă a fost in zadar, nu putea născoci nimic…asta până într-o zi când aude la curte vorbindu-se de o vrăjitoare care face minuni. Atunci, simţi măscăriciul că a găsit o idee bună şi care poate da roade. Face el ce face şi află unde o poate găsi pe vestita vrăjitoare… tocmai la celălalt capăt al împărăţiei, însă măscăriciului i se părea o nimica toată. 

   După ce îşi calculează foarte bine următorii paşi, cere o audienţă la Împăratul Alb, acesta îl primeşte fără întârziere fiind foarte curios să afle ce pune Ghiţă la cale. Intră foarte grăbit şi îi spune că trebuie să plece de la curte pentru a căuta rezolvarea tuturor problemelor şi că se va întoarce cât de repede va putea. Împăratul nu se împotriveşte şi ordonă să i se aducă tot ce are nevoie pentru călătorie. Nu durează mult şi bufonul pleacă în inedita sa călătorie. Drumul era lung şi anevoios, însă nu avea să renunţe pentru nimic in lume. La un moment dat s-a întrebat, oare de ce face el toate acele lucruri? Doar pentru că-i cerea Împăratul? Pentru că ţinea la viaţa sa, pentru bani? Sau… sau poate că avea şi un alt motiv ascuns. Adevărat, dorea şi altceva, o dorea pe fiica cea mica drept soţie, însă ştia că îi este imposibil să ajungă la inima ei de piatră şi să o înduplece cumva şi se hotărăşte să renunţe la acest vis… 

    A renunţat, dar nu pentru mult timp, căci s-a gândit că vrăjitoarea îl poate ajuta şi a sperat. Ajuns la destinaţie, a trebuit să treacă nişte probe pentru a putea fi primit de vrăjitoare: s-a luptat cu un dragon de zece ori mai puternic decât el care scotea flăcări pe nas, cu un crocodil uriaş şi înfometat şi cu un urs furios, păzitori ai bătrânei. După ce şi-a epuizat forţele reuşeşte să-i învingă, mânat de arzătoarea dorinţă de a ajunge teafăr la viitoarea sa soţie. 

    I-a spus vrăjitoarei toată povestea şi i-a subliniat că de toate acestea atârnă viaţa lui, căci dacă nu reuşeşte, Împăratul Alb îl va omorî. Aceasta i-a cerut în schimbul ajutorului mulţi bani, bani pe care Ghiţă era dispus să-i dea, doar, doar o să-şi atingă scopul. Apoi a primit o poţiune magică,  fetele vor trebui să bea doar o picătură pentru ca inimile lor de piatră, să se înduplece şi firile lor să se schimbe pentru totdeauna. Dar, pentru fata cea mică i-a dat ceva special, ea fiind cea mai rea şi ştiind că Ghiţă vrea să o păstreze pentru el. După ce a luat ce îi trebuia, a plătit  bătrâna vrăjitoare, şi-a luat rămas bun şi a plecat spre curtea Împăratului Alb plin de speranţă.

   La întoarcere, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i vorbească Împăratului, i-a povestit tot ce a făcut şi unde a fost. Acesta nu credea în vrăjitoare, dar dacă doar aşa îşi putea mărita fetele, nu a protestat şi nici nu i-a reproşat nimic bietului bufon. Cu frică şi cu vocea tremurândă Ghiţă i-a spus că pe fiica cea mică o vrea el de soţie, deşi era conştient că putea muri în urma acestei mărturisiri. Însă împăratul a încuviinţat fără să se împotrivească gândindu-se că şi-a câştigat acest drept.

În acea seară fetele urmau să bea ceaiul în sala mare a palatului, aşa că Ghiţă ajunge nevăzut in bucătăria împărătească, făcând tumbele bine ştiute, se asigură şi picură în fiecare ceaşcă puţin din acea poţiune şi se duce chiar el să le servească pe fete. Toate erau bine dispuse şi s-au simţit excelent privindu-l pe măscărici. După câteva zile efectele poţiunii miraculoase erau vizibile, cei doi prinţi au venit să le peţească pe fetele cele mari ale împăratului Alb. Ele i-au acceptat şi în curând urma să aibă loc nunta. Dar staţi puţin, şi bufonul nostru îşi ia inima-n dinţi şi se duce la fata cea mică şi o cere de soţi, iar spre uimirea tuturor aceasta acceptă. 

        Toate fetele se căsătoresc toate în aceeaşi zi şi toţi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi şi domnesc în pace şi linişte. Şi uite aşa a reuşit măscăriciul să închidă gura poporului şi le-a măritat pe toate cele trei fete ale Împăratului Alb.

       Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa şi am încălecat pe o roată şi v-am spus povestea toată.

Sfârșit!

Ria și jocurile din spatele blocului

| Rosu Madalina

În mijlocul lunii mai, când ziua era din ce în ce mai lungă și soarele din ce în ce mai blând, Ria găsea activități noi. Se întâlnea cu fetele după scoală în spatele blocului și organizau concerte sau jucau lupu.

Blocul din spatele blocului Riei avea cândva la parter un restaurant și o rampa pentru aprovizionare, acolo era scena. Înalta, mare, ca să vadă cât mai mulți spectatori magia organizată de fete. Deși talentul lor vocal nu le-ar fi adus niciun premiu, distracția era pe cinste. Dacă aveau o dispoziție bună, creau și coregrafie de toată frumusețea, păcat că vecinii nu erau mereu încântați de dorință de afirmare a trupei și ieșeau pe balcon să le spună să nu mai facă gălăgie. Asta nu le împiedica să își ducă spectacolul la bun sfârșit.

Când nu aveau chef de concerte, lupu era o alternativă foarte bună.

Duminicile erau foarte liniștite pe strada Riei, abia dacă trecea vreo mașină când și când. Copiii se adunau tot în spatele blocului și se jucau lupu.

Lângă scena de concerte era o scară metalică destul de înaltă, folosită tot pentru aprovizionare, se alegea lupu’ și ceilalți se cățărau pe scară și se fereau ca lupul să nu îi atingă cu mâna pe picior, căci altfel făceau schimb.

Și uite așa petreceau ore în sir, răzând și alegandu-se. Ce se mai distrau 🙂

Dimineți târzii cu miros de cozonac

| Rosu Madalina

Când nu mergea la grădiniță, Ria adora să doarmă până spre amiază, la căldura de la gura sobei, pe perna cu flori colorate în îmbrățișarea plapumei. Doamne, ce sentiment, pentru că da, era un sentiment combinat cu mirosuri. 

Pentru Ria, fiecare casă și fiecare lucru avea un miros, dar asta e altă poveste, să revenim la căldura sobei și la cozonaci.

Frumoase erau diminețile acelea, când se trezea înconjurată de tot acel sentiment, în timp ce bunica, frământa cozonaci pe marginea patului.

Da, da, pe marginea patului, cozonacii aveau nevoie de căldură că să crească, așa că se frământau în camera unde era cel mai cald. Și cel mai cald era unde dormea copilul.

Mereu spunea că se va trezi devreme ca să ajute la frământat și mereu se trezea când frământatul era aproape gata.

I se părea așa mare copaia în care se frământau cozonacii, sau poate era ea mică de tot. 

În fine, după ce partea grea se termina, și după ce creșteau zdravăn se umpleau cu multă nuca și cacao, se împleteau, erau unși grațios cu ou și cristale prețioase de zahăr erau presărate pentru decor. Doamne, ce imagine, ce mirosuri!

Apoi mai aștepta o tură să crească cozonacii în tăvi și abia apoi mergeau la cuptor, la vecina de peste drum, căci bunica nu avea cuptor.

Bucuria cea mare venea ceva mai târziu când se și coceau și Ria se bucura de ei așa fiebinți abia scoși din cuptor, plecând cu un colț de cozonac în mâna prin curte și la poartă la copii.

Ce vremuri, ce mirosuri, ce amintiri…

Grota din cer

| Rosu Madalina
Ilustrator: Medlin

Într-o zi, Ela se plimba prin pădure ascultând ciripitul păsărilor, s-a așezat la poalele unui copac în brațele sale rădăcinoase, să admire cerul. Abia atunci și-a dat seama cât este de mică. Vârfurile copacilor erau atât de sus și formau în înaltul cerului o grotă cu un acoperiș albastru senin. Frunzele se mișcau alene în bătaia vântului, iar deasupra treceau rând pe rând nori albi pufoși parcă jucăuși.


Ela a închis ochii și și-a imaginat că zboară și zbura atât de sus încât ajunsese la norul cel pufos și alb, când deschise ochii a văzut că din norul cel în formă de pisică de mare ce se afla chiar deasupra ei, s-a desprins un fel de pasăre ce se îndrepta spre pământ.


Venea atât de repede încât Ela a crezut că se va izbi de pietrele de pe jos, dar aterizarea a fost la fel de lină ca a unui avion pilotat de un profesionist. Când a atins pământul pasărea cea pufoasă s-a transformat într-un iepuraș vorbitor.


– Ela, ce bine îmi pare să te cunosc, până acum am zburdat doar prin imaginația ta, haide vino cu mine.
-Unde? De ce să vin cu tine?
-Sus acolo deasupra copacilor, să ne plimbăm pe nori și prin nori. Haide, știu sigur că o să-ți placă.
-Nu am cum să merg acolo sus, eu nu știu și nu pot să zbor.
-Dacă îți dorești tare tare, închide ochii și ține-mă de mână.


Puțin încurcată de situație, Ela se uită în jur, totul era perfect normal, pădurea liniștită și s-a gândit să încerce. Când l-a prins pe iepuraș de mână s-a desprins de pe pământ și se simțea ușoară ca un fulg, dar nu îndrăznea să deschidă din nou ochii.
Simțea cum îi bate vântul dulce prin păr și se relaxa. Până la urmă a îndrăznit și a deschis ochii, iepurașul era din nou acea pasăre pe care a văzut-o coborând spre pământ, dar era la fel de simpatică și jucăușă ca și iepurașul. S-a bucurat de zumzetul pădurii din zbor. Nu-i venea să creadă că poate într-adevăr să zboare.


-Unde mergem? a întrebat-o pe pasăre.
-Știu că îți plac norii, o să te duc pe un norișor special.
-Serios? O să mergem la grota din cer?
-Spune-i și așa dacă vrei.


S-a bucurat de zbor cum nu s-a bucurat de nimic altceva până atunci și ajunse la vârfurile copacilor, le-au depășit și parcă au intrat într-o altă lume. Era atât de multă lumină acolo sus, o oază a norișorilor pufoși. Așa au început călătoria lor prin nori. Au făcut câte un popas pe fiecare nor cu o formă care îi plăcea Elei și sărea pe ei ca pe o trambulină.


La un moment dat, ajung pe un nor imens, unde se construise un oraș. Ela l-a admirat în zbor, dar vizita ei l-a cam deranjat pe zeul norilor care deodată a pornit un vânt puternic și norii ce adineauri erau pufoși și jucăuși acum erau furioși și negri. Locuitorii orășelului nor s-au panicat. Nu mai fuseseră de mult în mijlocul unei furtuni. Știau că cineva l-a mâniat pe zeu și se simțeau în pericol. Tunete și fulgere s-au abătut asupra orașului, iar pasărea încerca să o îndepărteze pe Ela de locul furtunii.


-Stai, unde mă duci?
-Înapoi pe pământ, nu vreau să te las în mijlocul furtunii aici.
-Dar omuleții aceia sunt speriați de furtună, hai să îi ajutăm.
-Nu îi putem ajuta, zeul norilor e supărat și a trimis furtuna peste oraș.
-Noi l-am supărat că i-am deranjat liniștea?
-Se prea poate să fie așa.
-Atunci îi vom ajuta.
-Cum?


Si atunci Ela a început să cânte. Avea o voce minunată, dulce și caldă. Nici măcar zeul norilor nu i-a putut rezista și atunci a risipit norii și a lăsat soarele din nou să strălucească peste locuitorii orașului din nori. Aceștia erau foarte fericiți și o chemau pe Ela la ei, să îi mulțumească. Pasărea a ghidat-o pe Ela în zbor către centru orașului unde oamenii o strigau prințesă. Era prințesa lor salvatoarea. Au construit un castel în cinstea ei și își doreau să rămână cu ei mereu.
De-o dată Ela deschide ochii și se trezește din nou la poalele copacului și zâmbește, căci era sigură că acel orășel există acolo sus în grota din cer!

Sfârșit!

Spaima oceanului

| Rosu Madalina

     În America secolului nouăsprezece a fost adus de către nişte marinari veniţi din Europa zvonul existenţei unui monstru marin în mijlocul oceanului Atlantic.

     La început nu i s-a acordat foarte mare importanţă acestui zvon, locuitorii considerându-l mai mult o poveste marinărească, ce avea drept scop înspăimântarea celor ce îşi petreceau zilele mai mult pe apă decât pe uscat şi atragerea atenţiei celor ce căutau aventura. Toată această poveste s-a răspândit foarte repede în acest colțișor uitat de lume, toţi locuitorii ştiau întâmplarea, însă fiecare adăuga mici detalii ireale pentru a o face mai interesantă şi înspăimântătoare.

Timp de o săptămână, pe unde umblai nu era posibil ca cineva să nu menţioneze monstrul oceanului. De la un simplu zvon s-a ajuns la o întreagă istorie apărută chiar şi în ziare, considerată de unii un blestem dat drept pedeapsă pentru faptele necuviincioase săvârşite de locuitorii ţinutului.

După acea săptămână în care controversata poveste a fost pe buzele tuturor, oamenii au început să o dea uitării, așa cum era și firesc având în vedere că nimeni nu avea o dovadă despre acest monstru.

    Acest orășel era unul micuț unde viața nu era foarte palpitantă și când aveau ocazia locuitorii se agățau de o astfel de poveste pentru a mai ieși din cotidian și o întorceau pe toate părțile.

     Cu toate acestea orice zvon își găsește sfârșitul. Multă vreme nu se mai auzise vorbindu-se despre acel montru. 

     La un moment dat un vapor cu treizeci şi şapte de marinari a plecat spre Europa ducând o mare încărcătură de peşte, urmând să se întoarcă în martie anul următor. Fiecare marinar şi-a luat rămas bun de la familia sa, cu speranţă că se vor revedea curând.

Timpul a trecut zburând şi nimic extraordinar nu s-a întâmplat şi nicio nouă poveste nu a fost auzită. Toţi locuitorii au petrecut sărbătorile de iarnă cum au ştiut mai bine şi au întâmpinat Anul Nou aşa cum se cuvine, cu foarte multă bucurie și speranță.

      Zilele treceau repede neţinând seamă de nimeni şi nimic şi fără a se simţi această trecere ireversibilă a timpului venise jumătatea lui martie, când administratorul portului, Bill Naghet, a primit o scrisoare. Era trimisă de cei care ar fi trebuit să îi întâmpine pe marinarii noştri, anunţând că au fost aşteptaţi luni de-a rândul şi nu au mai apărut. 

Bill termină de citit scrisoarea buimăcit. Niciodată în cei treizeci de ani de când primise portul în grijă nu primise o astfel de veste. Nu ştia ce să facă mai întâi: să anunţe familiile marinarilor sau să trimită un vapor să îi caute. A încercat să-şi ţină gândirea limpede şi a trimis un alt vapor să-i caute, apoi le-a anunţat familiile celor dispăruţi. În mai puţin de o oră întreg oraşul era cuprins de îngrijorare. Toţi s-au gândit la furtunile care s-au putut isca pe ocean de-a lungul călătoriei lor, însă nimeni nu s-a gândit la posibilitatea de a fi fost atacaţi de acel monstru marin despre care se zvonise anul trecut. 

     După câteva zile, cel de-al doilea vapor s-a întors fără prea multe noutăți și de atunci ideea că ar fi putut fi atacați de acel monstru era din ce în ce mai discutată.

     Se tot auzea din ce in ce mai des de vase care se îndreptau spre portul orăşelului nostru sau plecau de acolo și nu reuşeau să ajungă la destinaţie, dispărând în mijlocul oceanului aproape fără urmă.

La  un moment dat s-a mai găsit în larg o bucată dintr-un vapor aproape sfărâmată. 

După multe căutări eșuate, târziu, într-o noapte, ajunge în portul orăşelului un om într-o bărcuţă de salvare, singurul lucru care mai rămăsese după ultimul atac al monştrilor. Da, da, al monştrilor, deoarece s-au dovedit a fi doi şi nu unul. Aceasta reieşea din spusele acelui supravieţuitor îngrozit.

Le povestea localnicilor că se afla pe un vas de croazieră de lux, ce avea la bord numai personalități ale vremii şi în scurt timp ar fi ajuns în America, dacă nu ar fi fost acei doi monştri, care se dezlănţuie în adâncuri şi la suprafaţă căutând sirene. Poveste devenea din ce în ce mai palpitantă când a fost întreruptă de un locuitor :

     – Căutau sirene ??? Cum se poate să caute sirene, ele nu există şi chiar dacă ar exista de unde ştii tu că asta căutau acele creaturi?

     Atunci, John, căci aşa îl chema pe supravieţuitor, le zise :

    –  Monştrii ăștia sunt nişte creaturi bizare, enorme cu oarecare trăsături omeneşti printre care şi darul de a vorbi.

     Toţi cei din jur ascultau uimiţi, iar John continua istorisirea:

    – În momentul în care au ieşit la suprafaţă strigau un cuvânt nu foarte desluşit, dar am putut înțelege: spuneau „sirene „.  Ei asta căutau, iar văzând că pe vas nu erau decât oameni normali, fiinţe ciudate pentru ei, au distrus totul, de-abia am putut scăpa, am fost singurul, am avut mare noroc. Probabil acele creaturi hidoase deţin ultimele exemplare de sirene în captivitate şi vor și mai multe.

      Întreaga poveste a fost uluitoare, nu le venea să creadă locuitorilor, nu ştiau dacă este o scornire sau nu, dar nu s-ar putea explica faptul că a ajuns acolo într-o bărcuţă mai mult mort decât viu. Istorisirea lui a trecut de graniţele micului ţinut şi s-a răspândit în întreaga Americă de Nord stârnind  interesul cercetătorilor.

     Tot pe atunci se construia cel mai mare vas al acelor vremuri. Astfel că cel mai bogat şi mai curios om al Americii i-a adunat pe cei mai vestiţi cercetători şi pe cei mai curajoşi pentru a merge pe acel minunat vas numit „Vis” în căutarea monştrilor şi a sirenelor.

Astfel micul nostru orăşel a devenit foarte cunoscut şi a primit vizita multor necunoscuţi care doreau să audă povestea chiar de la cel care a trăit-o.

  Şi lui John i s-a cerut să meargă în acea curajoasă expediţie, însă a refuzat cu vehemenţă, spunând că îi place viaţa şi că nu o să se mai aventureze prea curând în braţele nesigure ale apei învolburate.

     Toate pregătirile au fost făcute şi marele „Vis” era gata de plecare, având la bord un număr mare de curioşi curajoși.

Rapiditatea şi modernitatea acelui vas nu putea fi contestată şi comparată cu a niciunui vas existent până atunci, însă nu ştiau dacă va rezista atacurilor spaimelor oceanului. Când au ajuns aproape de locul unde au fost atacate şi sfărâmate toate celelalte vase vremea s-a înrăutăţit, începând o furtună năpraznică.

     Vântul sufla necontenit cu o viteză ce agita valurile, iar tunetele şi fulgerele ce crestau zarea şi norii negri prevedeau sfârşitul acelui vas şi  a tuturor ce se aflau la bord.

Era o furtună cum de mult nu mai fusese văzută, iar când un fulger a lovit mijlocul oceanului apele s-au învolburat şi mai tare şi dintr-un vârtej au apărut cele două creaturi. Curioşii care asistau la acel spectacol al naturii erau înmărmuriţi.

     Acei giganţi hidoşi fuseseră foarte bine descrişi de John cu asemănările lor omeneşti. Erau nişte caracatiţe imense cu tentacule aproape nemărginite şi fiecare cu câte trei capete de rechini, însă trăsăturile feţelor lor erau omeneşti, iar dinţii arătau a fi capabili ca dintr-o singură muşcătură să poată distruge tot.

      Asupra acestora a fost aruncată o plasă imensă. Se zbăteau din răsputeri să scape şi să-i mănânce pe cei care îi priveau cu atâta curiozitate. Cu cât se simţeau mai neputincioşi, cu atât încercau mai mult să scape şi strigau din ce în ce mai tare “sirene”, ”  sirene pentru regatul nostru din ocean „. 

  În gurile lor mari au fost aruncate nişte sticluţe cu o „licoare magică”  preparată de-a lungul timpului pentru cei ce sufereau de nebunie. Apoi li s-a dat un elixir care le amorţea simţurile, făcându-i să nu se mai zbată şi să nu mai agite oceanul. Odată cu liniştirea creaturilor  marine valurile au încetat să mai izbească cu atâta putere pereţi „Visului” , norii au început să se împrăştie, razele soarelui au apărut din nou, iar vântul s-a domolit.

     Curajoșii pasageri ai vasului au pornit spre țărm, luând şi cele două creaturi, iar câţiva dintre ei s-au scufundat până la regatul de sub apă şi au eliberat  cele doisprezece sirene captive acolo, acestea putându-şi continua viaţa, înotând fericite în adâncurile nestăpânite de  fiinţe rele.

     Întorşi acasă, aventurierii au fost primiţi cu mare bucurie cu braţele deschise şi multă curiozitate pentru a afla adevărul despre spaima oceanului. La vederea uriaşilor apelor toţi erau înspăimântaţi şi totodată veseli pentru că scăpaseră de ei.

     După multe cercetări, s-a aflat că acei monştri erau rezultatul unui experiment de laborator eşuat. În adâncul unor munţi, într-un crater al unui vulcan activ, au fost aruncate cele două creaturi pentru a dispărea pentru totdeauna.

     Povestea aceasta a circulat mult timp pe buzele oamenilor din întreaga lume, fiind spusă din generaţie în generaţie, fascinându-i și astăzi pe copii și nu numai.

La Pisiceni

| Rosu Madalina

Șiba și Zen sunt doi motani mari și pufoși. Șiba este portocaliu cu un guler alb curat, iar Zen seamănă cu un tigru cu dungi gri și negre, frumos îmbinate care îi fac blănița de invidiat.

Pisicii noștri locuiesc într-un oraș mare, zgomotos și foarte aglomerat, ies la plimbare mai mult seara pentru că doar atunci se pot feri mai ușor de mașini.

Într-o seară, pe când se plimbau ei pe bulevard în căutarea unei cine gustoase, sau a unei bunicuțe binevoitoare să le dea de mâncare, își imaginau cum ar fi să aibă un oraș doar al lor, unde să se plimbe în voie oricând își doresc și pe oriunde, un loc unde mașinile să fie interzise.

De când au avut această idee, nu au mai discutat despre altceva. 

Într-o zi, Șiba aleargă spre culcușul lui Zen, ziua în amiaza mare, fără să-i pese de mașini, de trecători sau de aglomerație.

– Zen , Zen! Strigă Șiba într-un suflet.

– De ce faci atâta gălăgie? De ce ești aici în miezul zilei? Lasă-mă să dorm.

– Trezește-te ca să avem un loc mai bun de dormit!

– Ce tot spui acolo? Ce loc?

– Mi-am amintit eu de când eram mic că trăiam pe un câmp mare, undeva lângă oraș și era așa liniște și frumos.

– Și ai venit până aici ca să îmi spui amintiri din copilărie? Nu puteai să aștepți până mai târziu? Du-te! Lasă-mă să dorm!

– Trezește-te, Zen! Am putea să căutăm acel loc, care cu siguranță este în apropiere și să ne facem propriul nostru oraș.

Aceste vorbe i-au gâdilat auzul lui Zen, care a sărit imediat în patru lăbuțe pregătit de orice.

– Orașul nostru, zici tu?

– Da, un oraș doar al nostru.

– Și cum facem asta?

– Mai întâi îl găsim și apoi strângem toți pisoii și ne mutăm acolo și nu mai lăsăm pe nimeni să intre.

Zis și făcut. Șiba și Zen au convocat toate pisicile pe care le știau ca să îi ajute la căutări. Dintr-o dată din doi pisoi s-au făcut o gașcă mare care patrula în căutarea noii lor case.

Nu a fost ușor. Au trecut săptămâni lungi de alergătură până când,  chiar Șiba a găsit locul copilăriei lui. 

A adunat toată gașca pisicească și cât ai zice pește au împrejmuit locul cu un gard din surcele.

Era o pajiște mare cât vedeai cu ochii la marginea pădurii din apropierea orașului. Era aproape, dar suficient de departe de agitația care nu le plăcea. Și nu era nici chiar atât de departe de afecțiunea oamenilor, căci in vecinătate era o școală și în recreație copiii se adunau curioși să se joace cu ele și să le hrănească. 

Într-o zi pe când își făceau plimbarea obișnuită Șiba îi zice lui Zen.

– Acum avem orașul nostru, oare cum ar trebui să se numească?

– La Pisiceni, zice Zen fără să se gândească prea mult. Și așa a rămas numele orașului.

Și-au aranjat un loc special la intrarea în pădure unde erau mulți copaci, se cățărau și făceau jocuri. Era un oraș de pisici jucăușe.

Au trăit așa liniștite pisicile până într-o zi când somnul lor de după amiază a fost întrerupt de un zgomot infernal care venea de la intrarea în oraș. Toate pisicile s-au speriat și au fugit cât le-au ținut lăbuțele și s-au cocoțat în cei mai înalți copaci. 

Șiba și Zen au rămas mai în urmă, dar și-au găsit și ei loc în niște copăcei, având o poziție suficient de bună ca să vadă ce se petrece.

Când colo, ce să vezi? Era gașca câinilor motocicliști veniți să le fugărească.

– Cum ne-ați găsit? Îl întreabă Șiba pe Arnold, leader-ul câinilor motocicliști.

– V-am urmărit vreme îndelungată și era plictisitor orașul fără voi, a spus Arnold, în timp ce toată gașca tura zgomotos motoarele. 

– Ei bine, nu sunteți bineveniți aici, așa că mai bine plecați!

– Și cum o să ne alungi de acolo din copac? Întreabă Arnold râzând.

Nici nu a apucat să termine bine ce avea de zis că asupra motocicliștilor s-a năpustit o mare de ace dureroase. Pisicile erau surprinse, credeau că sunt singure în oraș. Când, de nicăieri apare în zbor un arici super-erou. 

– Plecați de aici până nu vă pare rău, strigă ariciul la haita de câini plângăcioși care nu mai păreau așa viteji acum.

Fără să stea prea mult pe gânduri câinii au făcut cale întoarsă și au lăsat pisicile să trăiască liniștite în orașul lor. 

Problema nu fusese încă rezolvată, căci toate pisicile de frică rămăseseră blocate în copaci, așa că ariciul super-erou, a petrecut o zi și o noapte să coboare toate pisicile din copac. 

În urma acestei fapte mărețe, Șiba și Zen împreună cu toate pisicile au fost de acord să îl numească pe ariciul super-erou, primarul din La Pisiceni. 

De atunci zilele trec liniștite, pisicile dorm, sau se joacă cu vizitatorii care se întrec în a le aduce care mai de care mâncăruri mai alese și să le răsfețe.  

Și uite așa s-a format primul oraș pisicesc din lume, unde primar este un arici super-erou. 

Sfârșit!

Ria joacă badminton

| Rosu Madalina

După un an cu multe teme și muuult de învățat, spre sfârșitul lunii mai se întrezărea vara și vacanța mare. Când pleca la școală, Ria simțea deja mirosul verii. 

Știți mirosul ăla specific al dimineților de început de vară? Când era puțin răcoare, dar suficient de cald? 

Ei bine, diminețile alea prevesteau vacanța mare. Și o dată cu vacanța și multe după amieze petrecute în spatele blocului jucând badminton cu Diana, care avea palete de badminton, din acelea cu ramă de lemn. 

Ria o suna pe Diana, pe telefonul fix, nu pe whatsapp, ca acum. Răspundeau părinții și Ria repezită, avea un întreg discurs introductiv, spus la foc automat, ca să nu consume prea multe impulsuri, cerea cu Diana, stabileau împreună ora și îi amintea mereu să ia paletele. Ria stătea la balcon și când o întrezărea pe Diana la trecerea de pietoni, o zbughea pe ușă.

Ajungea la scară înaintea Dianei și nici nu știau când trecea timpul și lua cu el apusul și jocul de badminton.

Riei îi place și astăzi să joace badminton, a schimbat doar terenul din spatele blocului, mult prea aglomerat, cu un parc mare pe albia râului și joacă tot cu o Diana, doar că diferită de cea din copilărie și între timp și-a perfecționat și aruncarea fluturașului 🙂

Ria la cules de prune

| Rosu Madalina

Vacanța de vară mult așteptată sosise, în aer se simțea mirosul fânului încins de soare, mirosul timpului liber, al jocurilor, al strigătelor de copii în fața blocului, al zgomotului de minge până seara târziu. Cu siguranță l-ați simțit și voi și știți despre ce miros vorbesc.

Libertate în stare pură și fericire la fiecare respirație. Vara era anotimpul preferat al Riei. Fie că se distra cu Barbie pe balcon sau pleca la țară, vara era primită cu brațele deschise. După multe seri petrecute în balcon sau în fața blocului cu copiii, venea vremea unei vizite la bunica. 

Bunica Riei avea o casă mare, cu camere înalte și mari, legenda spune că în camera bună pe vremuri se țineau chiar și nunti, așa erau de mari camerele. Și pe deasupra erau și foarte răcoroase, gata să te adăpostească de arșița verii.

Ria pornea veselă la drum cu părinții. După o vreme, drumul făcea la stânga pe o șosea pietruită, trecea un rău care curgea repede la vale, parcă l-ar fi alergat cineva, apoi continua agale pe lângă școala din sat, unde tatăl Riei se mândrea că a învățat. Și după multe șerpuiri când la stânga, când la dreapta, mașina intra pe uliță. Trecea un podeț, lăsând în urmă puțul de unde scotea Ria cea mai buna apă și ajungea în fața porții. 

Multe are de povestit Ria despre locul ăsta. Ulița și casa aceea reprezentau altă lume, timpul se oprea acolo la podeț. Pe vremea aceea nici lumina nu era noaptea pe drum, dar nu era nici pe departe vreo problemă.

O dată sosiți, Ria se grăbea să se dea jos din mașină, să deschidă porțile și să o salute pe bunica. 

Ajungeau acolo mai mereu pe la apus. Soarele se pitea cumva în spatele casei, dându-i o aura de poveste si picta tablouri pe cer. Curtea era mare și stăpânită de Codiță, un cățeluș mic și vesel, gata de joacă în orice moment.

Duceau bagajele în camera de la etaj și apoi coborau la masă. În bucătăria de vară, bunica pregătea talmeș balmeș, un fel de omletă cu mălai și iaurt. Chiar dacă nu sună foarte gustoșel, era o bunătate. Acompaniat de niște roșii și castraveți din grădină vestitul talmeș devenea un adevărat festin.

La masa de seară, se făcea planul pentru a doua zi de muncă. Venise vremea culesului prunelor.

Dacă în viziunea Riei casa îi părea atât de impunătoare, grădina era rai. Începea pe coasta din spatele casei și se întindea cât vedeai cu ochii. Sau poate doar Riei i se părea așa, în orice caz era de vis.

Într-un colț în partea stângă, sus de tot, în vârful dealului era un cireș bătrân, chiar lângă casă la poalele coastei un dud mare, în spate câțiva zarzări, iar în rest o mare de pruni.

Una dintre activitățile preferate ale Riei la țară era să culeagă prune.

Avea o înțelegere cu mama și tata. Pentru fiecare găletușă de prune culeasă primea cinci lei. Da, da, fată strângătoare încă din copilărie.

 La sfârșitul zilei, Ria nota în agenduța ei cu lăcățel câte găletușe a cules și câți bănuți urma să primească. Dar nu banii erau principala satisfacție a Riei, ci activitatea în sine, faptul că petrecea timp cu părinții, făcând treburi de oameni mari.

Cât era de mică și durdulie cobora coasta din spatele casei într-un suflet cu două găletușe pline cu prune, se urca încetinel cu găletușele pe scara de la putină și în timp ce răsturnă prunele chiuia de mama focului, ca să iasă țuică bună, așa o învățase bunica.

La finalul sezonului de cules prune, cu bănuții strânși Ria mergea la librărie și alegea caietele cu cele mai frumoase coperți și cel mai haios penar.

Și uite așa soarele se domolea, vara își făcea bagajele și școală începea din nou.

Bulina și brigada din pădure

| Rosu Madalina

Bulina, o șinșilă griuță adorabilă își făcea veacul într-o curte mare alături de un iepure și un papagal. Mini, stăpână lor, era foarte grijulie, se jucau împreună, le dădea mâncare, îi iubea pe toți foarte mult. Aveau cu toții un trăi frumos, însă Bulina mereu a visat la libertate. Cel mai mult își dorea să alerge prin pădure. 

Și uite așa, într-o zi când a prins ocazia și cușcă deschisă, Bulina a fugit. Nici măcar nu și-a luat rămas bun de la iepure și de la papagal. A fugit cât au ținut-o picioarele până a ajuns în pădure. Obosise și îi bătea inima așa de tare, mai mai să îi iasă din piept. Era lihnită de foame, îi cam trecuse ora de masă, dar acum nu mai era acasă. Era liberă,  dar libertatea a venit cu un preț, trebuia să își găsească singură de mâncare. Și cum mișuna ea prin pădure în căutarea cinei s-a întâlnit cu vulpea.

-Tu ce fel de șoarece expandat mai ești?

-Nu sunt șoarece, sunt Bulina și sunt o șinșilă.

-Ce mai e și aia?

-Sunt o rozătoare mică. 

-Aha, bine, eu sunt vulpea. Și ce tot cauți?

-Ceva de mâncare, îmi e foame rău de tot. Acasă aș fi luat cină deja până la ora asta.

-Acasă?

-Da, acasă! Am avut o casă și am fugit.

-Ai avut o casă unde primeai mâncare? Întreabă vulpea uimită.

-Da.

-Și de ce ai fugit?

-Mereu am visat să alerg prin pădure.

-Și uite alergi prin pădure pentru mâncare acum. Hai să te ajut, ce îți place să mănânci? 

-Păi biscuiți și semințe.

-Știi că nu cresc biscuiți în copaci, da?

-Cuum? Nu cresc în copaci? Atunci unde cresc?

-La magazin, de acolo îi iau oamenii, așa umblă vorba prin pădure.

-Păi și ce pot găsi și eu de mâncare?

-Hai să căutăm.

În căutarea lor dau peste o bufniță înfoiată.

-Bufni, ce-i cu tine? zise vulpea.

-Mă cert cu ulii, iar vor să mănânce șoriceii din pădure.

-De ce vor să îi mănânce? Lor nu le plac semințele? Șoriceii sunt așa de drăgălași, oare cum pot să îi mănânce? Vocifera Bulina nedumerită.

-Păi și lor le e foame, zise bufnița.

-Hai să facem ceva să îi apărăm, zise Bulina.

-Și la ce te gândești? Întreabă vulpea curioasă.

-Hai să înființăm o brigadă și să apărăm șoriceii. Așa cum am văzut eu la televizor.

-Ce e ăla televizor? Întreabă bufnița?

-Cum? Nu știi ce este ăla un televizor? Voi nu vă uitați seara la desene animate înainte de culcare?

-Ce tot vorbești acolo, zise vulpea? Noi nu avem așa ceva în pădure! Nu ne uităm la desene animate seara! Seara căutăm de mâncare și apoi, după apus dormim.

Nu a stat prea mult pe gânduri și a continuat:

-În cazul ăsta e musai să ne facem o brigadă, ca să apărăm șoriceii.

-Și cum facem asta?

-Păi mai întâi facem un consiliu și îi anunțăm pe șoricei de planul nostru.

-Bine, așa facem, zise vulpea interesată de plan, dar mai întâi, hai să îți găsim ceva de mâncare.

Au mers ele împreună  acompaniate de bufniță în zbor și au găsit la marginea pădurii niște semințe și fructe care i-au plăcut la nebunie Bulinei.

-Altfel poți să faci un plan, cu burta plină, zise Bulina. Așa, cum putem face să îi strângem pe toți șoriceii din pădure la un loc?

-Hai că vorbesc eu cu toate vulpile să îi strângă în poiană mâine la răsărit. Până una alta ai un culcuș, o scorbură, un loc unde să dormi? Întreabă vulpea.

-Nu am, adică nu știu, niciodată nu mi-am făcut griji pentru așa ceva, mereu am stat în cușca mea.

-Bine, împart eu scorbura mea cu tine.

-Iupiii, mulțumesc vulpe.

-Noapte bună bufni, ne vedem la răsărit în poiană.

Bulina nu a dormit toată noaptea de emoție. Urma să aibă gașcă ei, exact cum visase mereu. Cum a întrezărit prima rază de soare, a trezit-o pe vulpe.

-Hai, hai să mergem, nu putem să întârziem. Au ajuns în poiană într-un suflet.

Șoriceii începuseră să se adune curioși. După câteva minute șoarecele șef se încumetă și zise către vulpe.

-Vulpe, de ce ne-ați chemat?

-De fapt nu a fost ideea mea, ci a noii mele prietene Bulina.

-Tu cine ești? Întreabă  șoarecele șef.

-Eu sunt Bulina, sunt nouă în pădure și am auzit că ulii vă vânează și atunci ne-am gândit să înființăm o brigadă, eu, vulpea și bufnița și să vă apărăm de ulii.

Zumzet mare în adunarea șoriceilor, nu le venea să creadă, nimeni niciodată nu se gândise să îi apere de ulii. Șoarecele șef era destul de sceptic.

-Cum aveți voi de gând să faceți asta?

-Vom face un plan și vom reuși, concluzionă Bulina emoționată. Important este să știți că brigada pădurii este de partea voastră. 

-Am putea să tragem cu praștia în ei, zise un șoricel.

-Sau să facem un acoperiș pădurii, strigă altul.

-Sau să le găsim altceva de mâncare în pădure ca să nu ne mai vâneze pe noi.

Toți aveau care mai de care idei mai trăznite. Asta însemna că își doreau foarte mult să scape de frica uliilor și să trăiască liniștiți. Atunci în zumzetul vocilor șoriceilor, Bulina a găsit soluția.

-Știu cum vom face, zise Bulina fericită. Ideea șoricelului este minunata, vom trage cu praștia. Ascultați-mă cu toții. Mergeți și faceți praștii și adunați toate ghindele din pădure aici. Pornim la atac imediat ce avem ghindele. Fiecare să aibă ghinde și praștie.

Dupa nici două ore, o mare de șoricei chițăitori înarmați cu praștii și multe ghinde începe să tragă spre cer.

Ulii nu erau chiar luați prin surprindere căci au auzit niște zvonuri și s-au pregătit să riposteze într-un mod original, aruncau cu baloane cu apă, știind că șoriceii vor fugi mâncând pământul. Au avut dreptate, după câteva baloane aruncate șoriceii au dat bir cu fugiții.

Să fi fost oare așa simplu pentru ulii, să căștige doar cu atât? Bulina nu concepea așa ceva, asa că au mutat lupta în pădure printre copaci și ciuperci ca șoriceii să se poată adăposti.

Au continuat lupta toată noaptea și încă vreo două zile, ulii erau neobosiți. La un moment dat șoarecele șef spune către Bulina.

-Nu ii vom învinge în ritmul ăsta, trebuie să găsim o altă soluție.

-Știu, deja am un plan, acest război nu duce nicăieri, mai bine căutăm o cale de împăcare.

-Împăcare???? Strigă un cor de șoricei. Ce împăcare, să îi lăsăm să ne mănânce?

-Nici vorbă, zise Bulina revoltată. Ulii nu vor mai mânca șoareci niciodată. Le vom oferi altceva.

-Ce altceva? Întreabă vulpea curioasă. Pui de ciocănitoare?

-Vai cum să facem așa ceva? Nicidecum, le vom face un câmp special cu o specialitate pentru ulii.

-Ce specialitate pentru ulii?

Auzind negocierile un uliu s-a apropiat de ei și le-a spus că dacă le dau ciocolata îi vor lăsa în pace definitiv. Bulina a adunat repede consiliul brigăzii format din vulpe și bufniță și s-au sfătuit:

-Știu cum facem, zise Bulina.

-Ți-am mai spus eu că biscuiții nu cresc în pădure, așa nici ciocolata nu crește în pădure, tocmai de asta au și cerut, pentru că știau că nu avem cum să le oferim, zise vulpea supărată.

-Am auzit eu o dată că este un arbore care face cacao, zise Bulina.

Bufnița o întrerupe și spune:

-Facem rost de arborele ăsta de care zice Bulina, mergem cu el la vraciul pădurii și el ne face semințe pentru ciocolată.

Zis și făcut, brigada pădurii a plecat în aventura vieții lor în căutarea arborelui de cacao. Au trăit o întreagă peripeție împreună până în Africa unde au găsit arborele de cacao. Bulina a fost cea mai fericită pentru că își câștigase prieteni pe viață. La întoarcere au fost primite cu urale, toți șoriceii erau nerăbdători, căci viața lor urma să se schimbe. Ajunse la vraci, Bulina începe conversația:

-Vraciule, ajută-ne să salvam șoriceii de ulii.

-Cum pot eu să vă ajut? Șoriceii au fost vânați mereu de ulii, aceasta este legea naturii.

-Noi putem schimba asta, zise Bulina. Ulii au zis că dacă le plantăm ciocolată îi vor lăsa în pace pentru totdeauna.

-Dar nu se poate planta ciocolată, zise vraciul dezamăgit.

-Ba da, zise Bulina încrezătoare. Noi am adus tocmai din Africa semințe de la arborele de cacao și tu le vei transforma în semințe de ciocolată. Poți să păstrezi și tu câteva și vei avea ciocolată toată viața.

Vraciului i-au sclipit ochii auzind acestea și s-a pus pe treabă. După multe zile de trudă, mult așteptata sămânță de ciocolată era gata. Bulina a fost cea care a plantat primele semințe. Toată pădurea fremăta de nerăbdare. După trei zile, Bulina îi cheamă pe ulii. Când aceștia s-au apropiat, toți șoriceii s-au ascuns.

-Aceast camp este plin cu ciocolată și este tot pentru voi. De azi înainte nu îi mai veți urmări pe șoricei.

Ulii nu își puteau crede ochilor. Nu se așteptau la așa ceva, era imposibil tocmai de aceea ceruseră ciocolată.

Iată că Bulina a reușit ce și-a propus și din aceea zi ulii au stat departe de șoricei pentru totdeauna. Așa Bulina a devenit eroina șoriceilor și brigada Bulinei veghează asupra pădurii și în ziua de azi, bucurându-se cu toții de ciocolată.

Sfârșit