La Pisiceni

Șiba și Zen sunt doi motani mari și pufoși. Șiba este portocaliu cu un guler alb curat, iar Zen seamănă cu un tigru cu dungi gri și negre, frumos îmbinate care îi fac blănița de invidiat.

Pisicii noștri locuiesc într-un oraș mare, zgomotos și foarte aglomerat, ies la plimbare mai mult seara pentru că doar atunci se pot feri mai ușor de mașini.

Într-o seară, pe când se plimbau ei pe bulevard în căutarea unei cine gustoase, sau a unei bunicuțe binevoitoare să le dea de mâncare, își imaginau cum ar fi să aibă un oraș doar al lor, unde să se plimbe în voie oricând își doresc și pe oriunde, un loc unde mașinile să fie interzise.

De când au avut această idee, nu au mai discutat despre altceva. 

Într-o zi, Șiba aleargă spre culcușul lui Zen, ziua în amiaza mare, fără să-i pese de mașini, de trecători sau de aglomerație.

– Zen , Zen! Strigă Șiba într-un suflet.

– De ce faci atâta gălăgie? De ce ești aici în miezul zilei? Lasă-mă să dorm.

– Trezește-te ca să avem un loc mai bun de dormit!

– Ce tot spui acolo? Ce loc?

– Mi-am amintit eu de când eram mic că trăiam pe un câmp mare, undeva lângă oraș și era așa liniște și frumos.

– Și ai venit până aici ca să îmi spui amintiri din copilărie? Nu puteai să aștepți până mai târziu? Du-te! Lasă-mă să dorm!

– Trezește-te, Zen! Am putea să căutăm acel loc, care cu siguranță este în apropiere și să ne facem propriul nostru oraș.

Aceste vorbe i-au gâdilat auzul lui Zen, care a sărit imediat în patru lăbuțe pregătit de orice.

– Orașul nostru, zici tu?

– Da, un oraș doar al nostru.

– Și cum facem asta?

– Mai întâi îl găsim și apoi strângem toți pisoii și ne mutăm acolo și nu mai lăsăm pe nimeni să intre.

Zis și făcut. Șiba și Zen au convocat toate pisicile pe care le știau ca să îi ajute la căutări. Dintr-o dată din doi pisoi s-au făcut o gașcă mare care patrula în căutarea noii lor case.

Nu a fost ușor. Au trecut săptămâni lungi de alergătură până când,  chiar Șiba a găsit locul copilăriei lui. 

A adunat toată gașca pisicească și cât ai zice pește au împrejmuit locul cu un gard din surcele.

Era o pajiște mare cât vedeai cu ochii la marginea pădurii din apropierea orașului. Era aproape, dar suficient de departe de agitația care nu le plăcea. Și nu era nici chiar atât de departe de afecțiunea oamenilor, căci in vecinătate era o școală și în recreație copiii se adunau curioși să se joace cu ele și să le hrănească. 

Într-o zi pe când își făceau plimbarea obișnuită Șiba îi zice lui Zen.

– Acum avem orașul nostru, oare cum ar trebui să se numească?

– La Pisiceni, zice Zen fără să se gândească prea mult. Și așa a rămas numele orașului.

Și-au aranjat un loc special la intrarea în pădure unde erau mulți copaci, se cățărau și făceau jocuri. Era un oraș de pisici jucăușe.

Au trăit așa liniștite pisicile până într-o zi când somnul lor de după amiază a fost întrerupt de un zgomot infernal care venea de la intrarea în oraș. Toate pisicile s-au speriat și au fugit cât le-au ținut lăbuțele și s-au cocoțat în cei mai înalți copaci. 

Șiba și Zen au rămas mai în urmă, dar și-au găsit și ei loc în niște copăcei, având o poziție suficient de bună ca să vadă ce se petrece.

Când colo, ce să vezi? Era gașca câinilor motocicliști veniți să le fugărească.

– Cum ne-ați găsit? Îl întreabă Șiba pe Arnold, leader-ul câinilor motocicliști.

– V-am urmărit vreme îndelungată și era plictisitor orașul fără voi, a spus Arnold, în timp ce toată gașca tura zgomotos motoarele. 

– Ei bine, nu sunteți bineveniți aici, așa că mai bine plecați!

– Și cum o să ne alungi de acolo din copac? Întreabă Arnold râzând.

Nici nu a apucat să termine bine ce avea de zis că asupra motocicliștilor s-a năpustit o mare de ace dureroase. Pisicile erau surprinse, credeau că sunt singure în oraș. Când, de nicăieri apare în zbor un arici super-erou. 

– Plecați de aici până nu vă pare rău, strigă ariciul la haita de câini plângăcioși care nu mai păreau așa viteji acum.

Fără să stea prea mult pe gânduri câinii au făcut cale întoarsă și au lăsat pisicile să trăiască liniștite în orașul lor. 

Problema nu fusese încă rezolvată, căci toate pisicile de frică rămăseseră blocate în copaci, așa că ariciul super-erou, a petrecut o zi și o noapte să coboare toate pisicile din copac. 

În urma acestei fapte mărețe, Șiba și Zen împreună cu toate pisicile au fost de acord să îl numească pe ariciul super-erou, primarul din La Pisiceni. 

De atunci zilele trec liniștite, pisicile dorm, sau se joacă cu vizitatorii care se întrec în a le aduce care mai de care mâncăruri mai alese și să le răsfețe.  

Și uite așa s-a format primul oraș pisicesc din lume, unde primar este un arici super-erou. 

Sfârșit!

Ria joacă badminton

După un an cu multe teme și muuult de învățat, spre sfârșitul lunii mai se întrezărea vara și vacanța mare. Când pleca la școală, Ria simțea deja mirosul verii. 

Știți mirosul ăla specific al dimineților de început de vară? Când era puțin răcoare, dar suficient de cald? 

Ei bine, diminețile alea prevesteau vacanța mare. Și o dată cu vacanța și multe după amieze petrecute în spatele blocului jucând badminton cu Diana, care avea palete de badminton, din acelea cu ramă de lemn. 

Ria o suna pe Diana, pe telefonul fix, nu pe whatsapp, ca acum. Răspundeau părinții și Ria repezită, avea un întreg discurs introductiv, spus la foc automat, ca să nu consume prea multe impulsuri, cerea cu Diana, stabileau împreună ora și îi amintea mereu să ia paletele. Ria stătea la balcon și când o întrezărea pe Diana la trecerea de pietoni, o zbughea pe ușă.

Ajungea la scară înaintea Dianei și nici nu știau când trecea timpul și lua cu el apusul și jocul de badminton.

Riei îi place și astăzi să joace badminton, a schimbat doar terenul din spatele blocului, mult prea aglomerat, cu un parc mare pe albia râului și joacă tot cu o Diana, doar că diferită de cea din copilărie și între timp și-a perfecționat și aruncarea fluturașului 🙂

Ria la cules de prune

Vacanța de vară mult așteptată sosise, în aer se simțea mirosul fânului încins de soare, mirosul timpului liber, al jocurilor, al strigătelor de copii în fața blocului, al zgomotului de minge până seara târziu. Cu siguranță l-ați simțit și voi și știți despre ce miros vorbesc.

Libertate în stare pură și fericire la fiecare respirație. Vara era anotimpul preferat al Riei. Fie că se distra cu Barbie pe balcon sau pleca la țară, vara era primită cu brațele deschise. După multe seri petrecute în balcon sau în fața blocului cu copiii, venea vremea unei vizite la bunica. 

Bunica Riei avea o casă mare, cu camere înalte și mari, legenda spune că în camera bună pe vremuri se țineau chiar și nunti, așa erau de mari camerele. Și pe deasupra erau și foarte răcoroase, gata să te adăpostească de arșița verii.

Ria pornea veselă la drum cu părinții. După o vreme, drumul făcea la stânga pe o șosea pietruită, trecea un rău care curgea repede la vale, parcă l-ar fi alergat cineva, apoi continua agale pe lângă școala din sat, unde tatăl Riei se mândrea că a învățat. Și după multe șerpuiri când la stânga, când la dreapta, mașina intra pe uliță. Trecea un podeț, lăsând în urmă puțul de unde scotea Ria cea mai buna apă și ajungea în fața porții. 

Multe are de povestit Ria despre locul ăsta. Ulița și casa aceea reprezentau altă lume, timpul se oprea acolo la podeț. Pe vremea aceea nici lumina nu era noaptea pe drum, dar nu era nici pe departe vreo problemă.

O dată sosiți, Ria se grăbea să se dea jos din mașină, să deschidă porțile și să o salute pe bunica. 

Ajungeau acolo mai mereu pe la apus. Soarele se pitea cumva în spatele casei, dându-i o aura de poveste si picta tablouri pe cer. Curtea era mare și stăpânită de Codiță, un cățeluș mic și vesel, gata de joacă în orice moment.

Duceau bagajele în camera de la etaj și apoi coborau la masă. În bucătăria de vară, bunica pregătea talmeș balmeș, un fel de omletă cu mălai și iaurt. Chiar dacă nu sună foarte gustoșel, era o bunătate. Acompaniat de niște roșii și castraveți din grădină vestitul talmeș devenea un adevărat festin.

La masa de seară, se făcea planul pentru a doua zi de muncă. Venise vremea culesului prunelor.

Dacă în viziunea Riei casa îi părea atât de impunătoare, grădina era rai. Începea pe coasta din spatele casei și se întindea cât vedeai cu ochii. Sau poate doar Riei i se părea așa, în orice caz era de vis.

Într-un colț în partea stângă, sus de tot, în vârful dealului era un cireș bătrân, chiar lângă casă la poalele coastei un dud mare, în spate câțiva zarzări, iar în rest o mare de pruni.

Una dintre activitățile preferate ale Riei la țară era să culeagă prune.

Avea o înțelegere cu mama și tata. Pentru fiecare găletușă de prune culeasă primea cinci lei. Da, da, fată strângătoare încă din copilărie.

 La sfârșitul zilei, Ria nota în agenduța ei cu lăcățel câte găletușe a cules și câți bănuți urma să primească. Dar nu banii erau principala satisfacție a Riei, ci activitatea în sine, faptul că petrecea timp cu părinții, făcând treburi de oameni mari.

Cât era de mică și durdulie cobora coasta din spatele casei într-un suflet cu două găletușe pline cu prune, se urca încetinel cu găletușele pe scara de la putină și în timp ce răsturnă prunele chiuia de mama focului, ca să iasă țuică bună, așa o învățase bunica.

La finalul sezonului de cules prune, cu bănuții strânși Ria mergea la librărie și alegea caietele cu cele mai frumoase coperți și cel mai haios penar.

Și uite așa soarele se domolea, vara își făcea bagajele și școală începea din nou.

Bulina și brigada din pădure

Bulina, o șinșilă griuță adorabilă își făcea veacul într-o curte mare alături de un iepure și un papagal. Mini, stăpână lor, era foarte grijulie, se jucau împreună, le dădea mâncare, îi iubea pe toți foarte mult. Aveau cu toții un trăi frumos, însă Bulina mereu a visat la libertate. Cel mai mult își dorea să alerge prin pădure. 

Și uite așa, într-o zi când a prins ocazia și cușcă deschisă, Bulina a fugit. Nici măcar nu și-a luat rămas bun de la iepure și de la papagal. A fugit cât au ținut-o picioarele până a ajuns în pădure. Obosise și îi bătea inima așa de tare, mai mai să îi iasă din piept. Era lihnită de foame, îi cam trecuse ora de masă, dar acum nu mai era acasă. Era liberă,  dar libertatea a venit cu un preț, trebuia să își găsească singură de mâncare. Și cum mișuna ea prin pădure în căutarea cinei s-a întâlnit cu vulpea.

-Tu ce fel de șoarece expandat mai ești?

-Nu sunt șoarece, sunt Bulina și sunt o șinșilă.

-Ce mai e și aia?

-Sunt o rozătoare mică. 

-Aha, bine, eu sunt vulpea. Și ce tot cauți?

-Ceva de mâncare, îmi e foame rău de tot. Acasă aș fi luat cină deja până la ora asta.

-Acasă?

-Da, acasă! Am avut o casă și am fugit.

-Ai avut o casă unde primeai mâncare? Întreabă vulpea uimită.

-Da.

-Și de ce ai fugit?

-Mereu am visat să alerg prin pădure.

-Și uite alergi prin pădure pentru mâncare acum. Hai să te ajut, ce îți place să mănânci? 

-Păi biscuiți și semințe.

-Știi că nu cresc biscuiți în copaci, da?

-Cuum? Nu cresc în copaci? Atunci unde cresc?

-La magazin, de acolo îi iau oamenii, așa umblă vorba prin pădure.

-Păi și ce pot găsi și eu de mâncare?

-Hai să căutăm.

În căutarea lor dau peste o bufniță înfoiată.

-Bufni, ce-i cu tine? zise vulpea.

-Mă cert cu ulii, iar vor să mănânce șoriceii din pădure.

-De ce vor să îi mănânce? Lor nu le plac semințele? Șoriceii sunt așa de drăgălași, oare cum pot să îi mănânce? Vocifera Bulina nedumerită.

-Păi și lor le e foame, zise bufnița.

-Hai să facem ceva să îi apărăm, zise Bulina.

-Și la ce te gândești? Întreabă vulpea curioasă.

-Hai să înființăm o brigadă și să apărăm șoriceii. Așa cum am văzut eu la televizor.

-Ce e ăla televizor? Întreabă bufnița?

-Cum? Nu știi ce este ăla un televizor? Voi nu vă uitați seara la desene animate înainte de culcare?

-Ce tot vorbești acolo, zise vulpea? Noi nu avem așa ceva în pădure! Nu ne uităm la desene animate seara! Seara căutăm de mâncare și apoi, după apus dormim.

Nu a stat prea mult pe gânduri și a continuat:

-În cazul ăsta e musai să ne facem o brigadă, ca să apărăm șoriceii.

-Și cum facem asta?

-Păi mai întâi facem un consiliu și îi anunțăm pe șoricei de planul nostru.

-Bine, așa facem, zise vulpea interesată de plan, dar mai întâi, hai să îți găsim ceva de mâncare.

Au mers ele împreună  acompaniate de bufniță în zbor și au găsit la marginea pădurii niște semințe și fructe care i-au plăcut la nebunie Bulinei.

-Altfel poți să faci un plan, cu burta plină, zise Bulina. Așa, cum putem face să îi strângem pe toți șoriceii din pădure la un loc?

-Hai că vorbesc eu cu toate vulpile să îi strângă în poiană mâine la răsărit. Până una alta ai un culcuș, o scorbură, un loc unde să dormi? Întreabă vulpea.

-Nu am, adică nu știu, niciodată nu mi-am făcut griji pentru așa ceva, mereu am stat în cușca mea.

-Bine, împart eu scorbura mea cu tine.

-Iupiii, mulțumesc vulpe.

-Noapte bună bufni, ne vedem la răsărit în poiană.

Bulina nu a dormit toată noaptea de emoție. Urma să aibă gașcă ei, exact cum visase mereu. Cum a întrezărit prima rază de soare, a trezit-o pe vulpe.

-Hai, hai să mergem, nu putem să întârziem. Au ajuns în poiană într-un suflet.

Șoriceii începuseră să se adune curioși. După câteva minute șoarecele șef se încumetă și zise către vulpe.

-Vulpe, de ce ne-ați chemat?

-De fapt nu a fost ideea mea, ci a noii mele prietene Bulina.

-Tu cine ești? Întreabă  șoarecele șef.

-Eu sunt Bulina, sunt nouă în pădure și am auzit că ulii vă vânează și atunci ne-am gândit să înființăm o brigadă, eu, vulpea și bufnița și să vă apărăm de ulii.

Zumzet mare în adunarea șoriceilor, nu le venea să creadă, nimeni niciodată nu se gândise să îi apere de ulii. Șoarecele șef era destul de sceptic.

-Cum aveți voi de gând să faceți asta?

-Vom face un plan și vom reuși, concluzionă Bulina emoționată. Important este să știți că brigada pădurii este de partea voastră. 

-Am putea să tragem cu praștia în ei, zise un șoricel.

-Sau să facem un acoperiș pădurii, strigă altul.

-Sau să le găsim altceva de mâncare în pădure ca să nu ne mai vâneze pe noi.

Toți aveau care mai de care idei mai trăznite. Asta însemna că își doreau foarte mult să scape de frica uliilor și să trăiască liniștiți. Atunci în zumzetul vocilor șoriceilor, Bulina a găsit soluția.

-Știu cum vom face, zise Bulina fericită. Ideea șoricelului este minunata, vom trage cu praștia. Ascultați-mă cu toții. Mergeți și faceți praștii și adunați toate ghindele din pădure aici. Pornim la atac imediat ce avem ghindele. Fiecare să aibă ghinde și praștie.

Dupa nici două ore, o mare de șoricei chițăitori înarmați cu praștii și multe ghinde începe să tragă spre cer.

Ulii nu erau chiar luați prin surprindere căci au auzit niște zvonuri și s-au pregătit să riposteze într-un mod original, aruncau cu baloane cu apă, știind că șoriceii vor fugi mâncând pământul. Au avut dreptate, după câteva baloane aruncate șoriceii au dat bir cu fugiții.

Să fi fost oare așa simplu pentru ulii, să căștige doar cu atât? Bulina nu concepea așa ceva, asa că au mutat lupta în pădure printre copaci și ciuperci ca șoriceii să se poată adăposti.

Au continuat lupta toată noaptea și încă vreo două zile, ulii erau neobosiți. La un moment dat șoarecele șef spune către Bulina.

-Nu ii vom învinge în ritmul ăsta, trebuie să găsim o altă soluție.

-Știu, deja am un plan, acest război nu duce nicăieri, mai bine căutăm o cale de împăcare.

-Împăcare???? Strigă un cor de șoricei. Ce împăcare, să îi lăsăm să ne mănânce?

-Nici vorbă, zise Bulina revoltată. Ulii nu vor mai mânca șoareci niciodată. Le vom oferi altceva.

-Ce altceva? Întreabă vulpea curioasă. Pui de ciocănitoare?

-Vai cum să facem așa ceva? Nicidecum, le vom face un câmp special cu o specialitate pentru ulii.

-Ce specialitate pentru ulii?

Auzind negocierile un uliu s-a apropiat de ei și le-a spus că dacă le dau ciocolata îi vor lăsa în pace definitiv. Bulina a adunat repede consiliul brigăzii format din vulpe și bufniță și s-au sfătuit:

-Știu cum facem, zise Bulina.

-Ți-am mai spus eu că biscuiții nu cresc în pădure, așa nici ciocolata nu crește în pădure, tocmai de asta au și cerut, pentru că știau că nu avem cum să le oferim, zise vulpea supărată.

-Am auzit eu o dată că este un arbore care face cacao, zise Bulina.

Bufnița o întrerupe și spune:

-Facem rost de arborele ăsta de care zice Bulina, mergem cu el la vraciul pădurii și el ne face semințe pentru ciocolată.

Zis și făcut, brigada pădurii a plecat în aventura vieții lor în căutarea arborelui de cacao. Au trăit o întreagă peripeție împreună până în Africa unde au găsit arborele de cacao. Bulina a fost cea mai fericită pentru că își câștigase prieteni pe viață. La întoarcere au fost primite cu urale, toți șoriceii erau nerăbdători, căci viața lor urma să se schimbe. Ajunse la vraci, Bulina începe conversația:

-Vraciule, ajută-ne să salvam șoriceii de ulii.

-Cum pot eu să vă ajut? Șoriceii au fost vânați mereu de ulii, aceasta este legea naturii.

-Noi putem schimba asta, zise Bulina. Ulii au zis că dacă le plantăm ciocolată îi vor lăsa în pace pentru totdeauna.

-Dar nu se poate planta ciocolată, zise vraciul dezamăgit.

-Ba da, zise Bulina încrezătoare. Noi am adus tocmai din Africa semințe de la arborele de cacao și tu le vei transforma în semințe de ciocolată. Poți să păstrezi și tu câteva și vei avea ciocolată toată viața.

Vraciului i-au sclipit ochii auzind acestea și s-a pus pe treabă. După multe zile de trudă, mult așteptata sămânță de ciocolată era gata. Bulina a fost cea care a plantat primele semințe. Toată pădurea fremăta de nerăbdare. După trei zile, Bulina îi cheamă pe ulii. Când aceștia s-au apropiat, toți șoriceii s-au ascuns.

-Aceast camp este plin cu ciocolată și este tot pentru voi. De azi înainte nu îi mai veți urmări pe șoricei.

Ulii nu își puteau crede ochilor. Nu se așteptau la așa ceva, era imposibil tocmai de aceea ceruseră ciocolată.

Iată că Bulina a reușit ce și-a propus și din aceea zi ulii au stat departe de șoricei pentru totdeauna. Așa Bulina a devenit eroina șoriceilor și brigada Bulinei veghează asupra pădurii și în ziua de azi, bucurându-se cu toții de ciocolată.

Sfârșit

Acolo unde se pășește doar pe marginea covorului

După o săptămâna plină, Ria obișnuia să mergă vinerea după școală în vizită la câte o colegă. 

Într-o după-amiază Ria a mers la castelul prințesei Elisa. Era fascinată de acest castel. Îi plăcea foarte mult și compania prințesei, dar mai ales prăjiturile servite la castel. Prăjituri de casă, făcute chiar de mama prințesei, un deliciu, dar atenție mare, se mânca doar în bucătărie și nu cumva să se fi întâmplat să cadă vreo firimitură pe jos. 

Așa, vă spuneam de castel. Întotdeauna strălucea. Curățenia se făcea cu mare meticulozitate și nu cum făcea toată lumea cu mopul, nu, nu pentru că lasă scame, ci în genunchi cu cârpă că să se poată ajunge și la cel mai îndepărtat colțișor care ar fi putut fi atins de vreo pală de vânticel aducătoare de praf.

La intrarea în castel te întâmpina holul cel mare și lung, luminat de candelabre de cristal strălucitoare. Bucătăria era raiul organizării, însă, de departe cea mai impunătoare cameră din castel, era salonul de petreceri. Acolo trona o vitrină mare cu cele mai frumoase pahare din colecție și un covor imens. Era locul unde se țineau balurile și petrecerile importante. 

Dacă voiai doar să vizitezi trebuia să ai mare grijă la ciucurii covorului, să nu care cumva să îi deranjezi din dispunerea lor perfect liniară. Și unde mai pui că nu puteai să calci oriunde pe covor, nu, nu. Traseul de urmat era dat de marginea acestuia. Astfel, se menținea în stare aproape perfectă pentru veșnicie.

Cu toate acestea, oricât de ispititor părea salonul, fetele își petreceau timpul în dormitorul prințesei. Acolo, Ria era fascinată de un set de pahare, care erau așa colorate și misterioase având în construcția lor un lichid care îți dădea impresia că erau pline când de fapt nu erau. Ce amăgire! 

După turul istovitor al castelului, fetele vesele s-au apucat și de treaba, că doar temele pentru școală nu se făceau singure. Și așa și-au petrecut ele ziua pregătind piesa de teatru pentru festivalul francofon care se ținea în acea perioada.

Împărătesele celor patru tărâmuri dulci

Ilustrator: Anda Nedelea

A fost o dată ca niciodată, patru tărâmuri dulci. Un tărâm de bezea, unul de ciocolată, unul de înghețată și unul de vată de zahăr. Fiecare având câte o împărăteasă aleasă.

Cele 4 domnițe dichisite s-au întâlnit pentru prima dată la petrecerea dată de Zeul Soarelui în cinstea venirii primăverii după o iarnă lungă și grea. Petrecerea a durat timp de 4 anotimpuri, vreme în care domnițele au locuit la curtea zeului. Numai el putea aduna toată suflarea pământească laolaltă. Nimeni nu se plictisea. Fiecare își petrecea ziua ajutând care mai de care la ce se pricepea și spre asfințit toți se strângeau în curte la petrecere. Aici s-au cunoscut și cele patru domnițe.

Mabel se acomodase foarte bine la bucătărie și avea grijă ca bucatele să fie gata la timp în fiecare seară când toți se strângeau în jurul mesei. Althea se ocupa cu oaspeții veniți de departe. Era ambasadorul lor și ghidul preferat de la curtea zeului. Diona supraveghea cu ochi de vultur așezarea mesei, ca nu cumva vreo furculiță să fie nelalocul ei sau vreo pată să umbrească transparență paharelor, iar Irisa se ocupa cu buna dispoziție. Unde era ea, râsetele erau garantate. Și ce poate fi mai important la o petrecere decât râsetele invitaților?

Și uite așa a trecut anotimp după anotimp și a venit vremea ca fiecare domniță să plece și să cucerească propriul ei tărâm. Astfel, Athea a devenit împărăteasa tărâmului de bezea, Mabel a celui de ciocolată, Diona al celui de înghețată și Irisa a celui de vată de zahăr. Vreme de de câteva anotimpuri împărătesele s-au reunit pe tărâmul de bezea. Dădeau petreceri, vorbeau și făceau planuri pentru regatele lor.

Apoi, într-o zi Irisa nu a mai venit la pretrecerile de pe tărâm de bezea. Soarta o purtase peste mări și țări, la mare departe unde se îndeletnicea cu noi deprinderi în ale artelor moderne. Luase cu ea și tărâmul de vată de zahăr. Din când în când le trimitea celorlalte împărătese câte o scrisoare, povestindu-le cum o duce. 

Timpul trecea și cele trei împărătese rămase în aceași parte a pământului își continuau viețile. La un moment dat, împărăteasa Althea le-a dat domnițelor vestea că familia ei va fi luminat de o rază de soare. Raza de soare i-a înveselit tărâmul de bezea și toată lumea aștepta marea adunare de la petrecerea de bun venit a acesteia, dar pe nepusă masă s-a năpustit asupra întregului pământ un nor negru de furtună și îngrijorare.

Nimeni nu s-a mai putut bucură cum se cuvine de venirea razei de soare, petrecerea de bun venit fiind prea mică față de ceea ce mica rază de soare ar fi meritat și pentru prima dată împărătesele nu au sărbătorit împreună, dar și-au fost alături cu gândul și inima și i-au trimis minunii toată energia bună a pământului ca să o ocrotească.

Și uite așa timpul tot trecea și norul era și mai negru și zilele tot mai greu de îndurat pentru toată lumea. Tot ce fusese până atunci se schimbase. Oamenii erau și ei mai răi și neiubitori. Și asta nu a fost tot. Într-o zi din norul cel negru s-a coborât un dragon făcut numai din frică, ce îi înspăimânta pe toți locuitorii pământului. 

Atunci împărătesele au știut că e timpul să facă ceva pentru a-și salva tărâmurile și după multă vreme s-au reunit și au țesut un plan pentru înfrângerea dragonului. Soluția lor era simplă: iubirea. Trebuia să-și reia viață, activitățile și relațiile cu cei din  jur cu și mai multă iubire și înțelegere față de ei, încurajâdu-i să facă la fel. 

Cu cât oamenii împrăștiau mai multă iubire cu atât puterea dragonului slăbea. Văzând acestea împărătesele au chemat în ajutor și pe Zeul Soarelui și s-au reunit după mult timp și cu Irisa, și astfel împreună erau mai puternici, dar cea care îi întărea cel mai mult și îi slăbea puterea dragonului era rază de soare și râsul ei fără griji.

Văzând acestea, împărătesele au dat șfară-n țară pentru alierea tuturor rasetelor de copii împotriva dragonului. În față puterii veseliei râsetelor de copii nu putea nimeni și văzând aceastea dragonul s-a speriat și s-a întors în nor, lăsând din nou loc albastrului senin al cerului și soarelui cel puternic.

De atunci împărătesele au știu cât de puternică este iubirea oamenilor și râsul copiilor.

Sfârșit 🙂

Un urs pe tărâmul lui Moș Crăciun

Ilustrator: Anda Nedelea

Într-o zi, pe înserat, Bruno împreună cu sora lui Alpina și cu alți ursuleți din împrejurimi se jucau de-a v-ați ascunselea. Când Alpina spunea numărătoarea inversă, Bruno a luat-o la goană și a fugit departe de tot. Voia să se ascundă cât mai bine de sora lui cea mică. A fugit atât de tare încât la un moment dat s-a izbit de ceva și a căzut pe spate.

Când s-a dezmeticit a încercat să-și dea seama de ce anume s-a lovit. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, nu vedea nimic decât o mare de zăpadă. S-a ridicat și a început să inspecteze teritoriul. Nu prea se mai afla în ținuturile pe care le cunoștea, aparent alergase destul de mult. Prea mult chiar! Probabil că Alpina și ursuleții îl căutau de zor ca să poată să continue jocul.

Tot mișunând el pe acolo, s-a gândit că poate s-a lovit de zidul invizibil.
– Cum nu ați auzit de zidul invizibil de la Polul Nord? Bruno auzise despre un zid invizibil care apără ținutul lui Moș Crăciun.
Toți ursuleții vorbeau despre asta și își doreau să ajungă acolo, să îl cunoască pe Moșu’. Erau atât de aproape și totuși atât de departe.

Bruno nu s-a lăsat și a analizat fiecare peticel de zăpadă, până când a găsit un locșor mic mic mic mic mic mic mic cât o floricică pe unde se auzeau colinde.

Crăpătura se formase cel mai probabil când Bruno s-a izbit de zid cu toată forța din alergătura sa. Își dorea atât de mult să ajungă în ținutul lui Moș Crăciun încât a început să sape pentru a-și face loc. Și săpa și săpa, dar obosea repede, căci era unul dintre acei urși polari mari și molcomi. Cu toate acestea, nu s-a lăsat și a săpat până când a reușit să facă o gaură suficient de mare încât să poată să se uite ce este dincolo de zid.
– Și ce să vezi?
A ochit un brad îmbrăcat cu luminițe și beteală și a simțit miros de prăjituri și o gălăgie foarte mare care venea din atelierul elfilor. Dintr-o dată Bruno și-a adus aminte de visul pe care îl avea când era doar un puiuț mic și neîndemânatic și își dorea foarte mult să ajungă în lumea lui Moș Crăciun și să lucreze în atelier alături de elfi.

Mânat de visul lui din copilărie a continuat să sape. Două săptămâni i-a luat lui Bruno pentru a săpa o gaură suficient de mare încât să încapă prin ea. Când a reușit, era tare flămând și ar fi mâncat niște turtă dulce, așa că a început să caute. Pe când mergea el așa printre elfi, aceștia se minunau și se întrebau oare ce caută un ditamai ursul polar pe tărâmul lui Moș Crăciun dar nu îl băgau prea mult în seamă. Și-a continuat drumul până când la un moment dat s-a întâlnit cu un elf care umbla țanțoș și era îmbrăcat mai fistichiu, era șeful elfilor și văzându-l pe Bruno l-a luat la întrebări:

– Dar ce faci tu aici și cine ești?
– Bună, eu sunt Bruno și mă jucam cu sora mea de-a v-ați ascunselea..
– Păi și vă jucați de-a v-ați ascunselea aici?
– Nu, ne jucam la noi acasă lângă iglu nostru, dar când Alpina a început numărătoarea inversă eu am vrut să mă ascund cât mai bine și am început să alerg și am alergat până când m-am izbit de zid și apoi mi-am amintit de poveștile pe care le-am auzit despre tărâmul lui Moș Crăciun apărat de un zid invizibil și m-am învârtit până când am găsit o fisură în zid pe unde se simțea miros de turtă dulce și mi s-a făcut și mie poftă și am zis să vină aici și am început să sap până când am reușit să intru.
– Păi și ce vrei să faci aici?
– Vreau să-l cunosc pe Moș Crăciun și întotdeauna mi-am dorit să fac un tur al atelierului. Am auzit atât de multe povești.
– Știi că nu este un loc care să se poată vizita, nu?
– Eu știu, dar toți ursuleții din familia mea vorbesc despre asta și îți dai seama ce popular o să fiu când o să le povestesc ce am descoperit? Toată lumea o să vrea să vină.
– Tocmai asta este și problema, nu este posibil ca toată lumea să vină la atelierul lui Moș Crăciun. Ne-am transforma într-un muzeu, iar noi avem prea multă treabă pentru că trebuie să pregătim cadourile pentru seara de Ajun când Moșul pleacă să le ducă tuturor copiilor din lume.
– În cazul ăsta vreau să fiu ajutorul lui Moș Crăciun
– Nu crezi că ești un pic prea mare?
– Ba da și sunt și puțin neîndemânatic dar sunt sigur că pot să mă descurc. Hai îmi arăți împrejurimile, te rog?
– Bine, fie, dar promiți că nu o să aduci pe nimeni aici. Trimit imediat echipa elfilor reparatori să repare stricăciunea pe care ai făcut-o la zid.

Nici nu a terminat de zis, că dintr-o dată tot tărâmul lui Moș Crăciun a fost în beznă. Nu a durat mult și toată echipa elfilor a început să se agite și să alerge în toate părțile fără niciun succes.
Cineva umblase la firele de curent și acum toată producția de cadouri era oprită. Așa ceva era inacceptabil, vor rămâne în urmă.

– Cu siguranță s-a întâmplat ceva când tu ai săpat în zid, zise elful șef către Bruno. Ai observat ceva?
– Nu, nu cred, zise Bruno sfios. Am văzut doar o veveriță albă care îmi tot dădea târcoale, dar sincer nu am băgat-o în seamă.
– O veveriță zici?
– Da, îndrugă Bruno.
– Nu cumva o fi o veveriță din cele stricăcioase care ne-au tot făcut probleme?
– Nu știu, zise Bruno, simțindu-se din ce în ce mai vinovat. Acum nu vor mai primi toți copii cadouri din cauza mea, nu-i așa?
– Păi dacă nu rezolvăm problema mai repede, s-ar putea să ai dreptate.
– Cum pot să ajut?
– Hai să luăm niște cașcaval de la bucătărie.
– Cașcaval? E o veveriță, nu un șoarece.
– Dacă este acea veveriță stricăcioasă care cred eu că este, atunci vrea cașcaval, zise elful șef cu convingere.
Luminându-și calea cu ajutorul unui licurici, au luat de la bucătărie o roată mare de cașcaval din care au împrăștiat bucăți în jurul bradului cel mare ca să atragă veverița pofticioasă. Din atelier au luat și o cușcă pentru a o găzdui pe rozătoare.

După ce au împrăștiat cașcavalul s-au pus la pândă și au așteptat și au așteptat, până când după multe ore, au auzit un ronțăit. Sunetul s-a apropiat din ce în ce mai mult până când a ajuns în cușcă. Atunci elful șef a închis cușca. Avusese dreptate. Veverița stricăcioasă era intrusul.
– Cum ne-ai lăsat fără curent? Întreabă Elful șef furios.
– Cablurile de lângă bucătărie aveau gust de cașcaval și am vrut să le mănânc și le-am ros și dintr-o dată BUM, s-a făcut noapte, a povestit veverița sfioasă.
– Nu s-a făcut noapte, ai stricat lumina. Bine că știm acum unde e problema.
– Bruno păzește veverița, eu mă duc cu elfii reparatori și cu licuricii să schimbăm cablurile.
– Bine, zise Bruno ușurat.
– Ce face un urs polar pe tărâmul Moșului? Întreabă veverița curioasă. Vrei și tu cașcaval? De aia ai săpat atâta timp?
– Nu vreau cașcaval, vreau să-l cunosc pe Moșu și…
N-a reușit să termine de zis că dintr-o dată totul a fost iar luminat și elfii s-au întors la treabă. Vine elful șef și zice:
– Bruno pentru că m-ai ajutat să prind intrusul, îți voi arăta atelierul.
– Bruno sări în sus de bucurie și totul în jur s-a zguduit puțin, atât era de mare.
– Și cu veverița ce facem?
– O legăm la ochi și o trimitem cu un porumbel voiajor la ea acasă.
– De ce o legăm la ochi?
– Ca să nu mai știe drumul de întoarcere. Și îi dăm și suficient cașcaval cât să-i ajungă toată viața.
Veverița stricăcioasă auzind acestea era super fericită.
– Cașcaval pentru toată viața, iupiiiii!
În timp ce veverița era în drum spre casă, Bruno își începuse incursiunea în atelierul Moșului, alături de elful șef. Văzându-l atât de absorbit, elful șef îi propune:
– Bruno, dacă îți dorești atât de mult, uite noi avem nevoie de ajutor la înșurubatul beculețelor pe instalații. Ce zici ne ajuți?
– Daaaaaaa, se bucură Bruno.
– În doi timpi și trei mișcări Bruno a fost pe poziții și s-a apucat de treabă.
Între timp elful șef a mers să vorbească cu Moș Crăciun.
– Moșule știi cine a venit la noi?
– Da, zise Moșu’ amuzat. Globul magic mi-a arătat toată peripeția voastră. M-am distrat copios!
– Tu știai că Bruno vrea să vină aici și să lucreze la atelierul tău?
– Da, știam pentru că de foarte multe ori mi-a scris în scrisorile lui. Cum se descurcă la instalații?
– Acum că mă întrebi am primit plângeri de la ceilalți elfi ca mai mult sparge beculețele decât să le pună pe instalații.
– Normal, râse Mosu, e ditamai ursul polar și tu l-ai pus să lucreze cu niște beculețe mici. Mută-l in atelierul unde se construiesc avioanele. Mi-a scris că își dorește să zboare.

Zis și făcut. Când a aflat vestea, Bruno era cel mai fericit, mai ales că își dădea și el seama că nu avea prea mult spor cu beculețele. La început în încercarea sa de a fi atent la ceilalți elfi, Bruno se tot agita prin atelier și mai strica câte ceva, dar până la urmă a reușit să construiască singur un avion de lemn.

Bruno făcea avioane din ce în ce mai frumoase și din ce în ce mai mari și se gândea mereu, oare cum ar fi să zboare și el cu un avion. Oare cum ar fi să zboare și să vadă toată imensitatea Polului Nord de undeva de sus și să ajungă până sus la stele.

Astfel Bruno i-a scris lui Moș Crăciun că își dorea mai mult ca niciodată să zboare. Doar că anul acesta scrisoarea lui a fost citită de Doamna Crăciun.
– Știi ce își dorește anul acesta Bruno? Întreabă Doamna Crăciun pe Moșu’.
– Să zboare. La fel ca în fiecare an.
– Nu crezi că ar fi foarte fericit dacă ar primi ceea ce își dorește?
– Ar fi cam greu să facem un urs polar să încapă într-un avion, zise Moșu’ naiv.
Doamna Crăciun zâmbi și îi ceru să o lase pe ea să se ocupe de Bruno anul acesta. Astfel, în Ajun, Moșu’ și-a pregătit, reni, sania și sacul și a pornit în cea mai importantă călătorie din an.

După ce toți elfii au adormit, mulțumiți că și-au îndeplinit misiunea și de data acesta, în ciuda peripețiilor întâmplate, doamna Crăciun i-a făcut o vizită lui Bruno.
– Am venit să-ți aduc cadoul de Crăciun!
– Dar Moșu împarte darurile..și în plus eu știu că ceea ce vreau eu este imposibil.
– Până nu demult credeai că este imposibil și să ajungi în acest loc, nu-i așa?
– Da, zis Bruno uimit.
– Hai, vino cu mine, îi zise doamna Crăciun.

Au ieșit afară și începuse să ningă.

– Închide ochii și gândește-te că ceea ce îți dau eu acum o să-ți îndeplinească visul.

Bruno, închise ochii și întinse mâna. A simțit furnicături în palmă, ca și când milioane de furnici îl gâdilau și cu cât se gândea mai tare cu atât începea să se ridice de la pământ. Când a deschis ochii Bruno era deja atât de sus încât putea atinge steaua din vârful bradului. Bruno era foarte fericit și în același timp nu îi venea să creadă. S-a plimbat în zbor pe deasupra întregii lumi, s-a jucat cu luminile Aurorei Boreale și s-a întâlnit chiar și cu Moșul și cu renii săi. După toată această călătorie nemaipomenită Bruno s-a întors în patul său și a adormit.

A doua zi de dimineață s-a trezit acasă, la el în cameră, s-a uitat în jur și a început să strige:
– Alpinaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
– Ce este? De ce strigi așa tare?
– Când am venit acasă?
– Cum adică? Nu îți amintești că ieri ne jucam de-a v-ați ascunselea și ai fugit așa de tare încât te-ai izbit cu capul de muntele de zăpadă? Te-ai lovit tare la cap.
– Asta înseamnă că am visat?
– Ce ai visat? Întreabă Alpina curioasă.
– Am visat că am ajuns pe tărâmul lui Moș Crăciun și am lucrat în atelierul lui și apoi Doamna Crăciun mi-a îndeplinit dorința și mi-a dat praf magic și am zburat.
– Da sigur, zice Alpina ca un urs mare și matur, noi urșii polari nu zburăm.

Nedumerit Bruno iese la plimbare, era atât de sigur că totul fusese real, cea mai frumoasă călătorie din viața lui. Și tot mergând el așa agale se întâlnește cu Moșu.
– Ei Bruno, ți-a plăcut să zbori?
– Poftim? Nu am visat? Alpina mi-a zis că am visat, că noi nu putem zbura.
– Așa este, dar de Crăciun totul este posibil. Ce zici ne mai ajuți la atelierul elfilor și anul viitor?
– Sigur că da, zise Bruno încântat. Mulțumesc mult Moșule.

– Te așteptăm, dar de data asta să nu mai dărâmi zidul! Și Moșul se pierde în zare râzând.

Sfârșit 🙂

Chifteluță, cățelul buclucaș

Ilustrator: Anda Nedelea

Într-o zi, când Thomas se întorcea de la școală, nu a venit pe drumul său obișnuit pe strada principală, a venit prin spatele blocurilor. La un moment dat, în dreptul ghenei de gunoi a auzit un scâncet. S-a uitat în jur, dar nu a văzut nimic. A mai facut câțiva pași și a auzit din nou același sunet. S-a întors și a văzut sub ghena de gunoi o cutie de carton cu un cățelus mic, mic care se chinuia să se facă auzit. Probabil îi era foame.

Lui Thomas i s-au luminat ochișorii cei verzi când l-a văzut și a mers într-un suflet să îl mângâie pe piticul plângăcios. Mai avea o jumătate de sendviș cu chifteluțe în ghiozdan și i l-a dat blănosului. Stând și văzându-l cum se străduia să mănânce, pentru că era mult prea mic pentru a roade, îi răsare în minte numele potrivit pentru el, Chifteluță.

– Ce draguț ești măi Chifteluță. Te-aș lua cu mine acasă.

Thomas nu a stat prea mult pe gânduri și după ce Chifteluță și-a terminat masa, l-a vârât în ghiozdan și nu s-a mai oprit până acasă. A dat fuga la baie să se spele pe mânuțe. A stat acolo o vreme până când mama a început să se îngrijoreze și l-a strigat.

– Thomas! Se răcește mâncarea, grăbește-te! Nu a terminat bine de rostit când a deschis ușa de la baie și a încremenit. Totul era o dezordine totală. Thomas umpluse cada cu spumă pentru a-l spăla pe Chifteluță care de fapt nu era chiar așa murdar.

Mama nu a știut cum să reacționeze și până la urmă au ajuns să se joace împreună cu cățelușul în baie.

– Mami, știam că nu te vei supăra că l-am adus pe Chifteluță acasă.
– Chifteluță? Ți se pare că arată ca o chifteluță?

– Nu mami, dar i-am dat eu jumătate din sendivișul meu și i-a placut.

-Bine, râse mama, dar știi că tati e alergic la părul de animale!

– Știu mami, zise Thomas tristuț, ce putem face?
– Păi, momentan hai la masă, îi dăm și lui Chfteluță puțin lăptic și ne mai gândim.

S-au distrat copios și la masă, pentru că blănosul cel mic se obișnuise cu mirosul chifteluțelor și nu îi mai plăcea laptele. Se apropia ora la care trebuia să ajungă tata acasă, așa că trebuia să facă ceva. Nu-l puteau lăsa afară, era prea mic.

– Mami, îl pot ține în camera mea sub pat.

Zis și făcut cățelul a fost instalat comod în culcușul lui sub pat. A venit și tata acasă, au petrecut împreună o seară frumoasă, făcând temele pentru a doua zi și spunând povești. Pe la miezul nopții, tata se trezește agitat, strănutând. Era vina lui Chifteluță care se plimbase și prin camera părinților și lăsase păr.

A doua zi tata a venit mai devreme de la serviciu și i-a găsit pe Thomas și pe mama jucându-se cu Chifteluță în mijlocul sufrageriei. Îl așteptau ca să găsească împreună o soluție pentru Chifteluță.

– Noul vostru prieten este cel care m-a făcut să lăcrimez și să strănut, azi-noapte?
– Tati, știi… a încercat Thomas să îi explice, însă tatăl său nu îl mai asculta, Chifteluță îl cucerise deja și se jucau printre strănuturi.
– Hapciu, Hapciu, Hapciu, de unde l-ai luat, Thomas?
– L-am găsit când veneam de la școală, era la ghena de gunoi și plângea.
– Sărăcuțul Chifteluță, zise tata.
– Tati, tati cum putem face să-l păstrăm?
– Hmm, zise tatăl, o sa îi facem o cușcă frumoasă în curte lui Chifteluță, altfel, va trebui să mă mut eu în curte. În plus va putea să doarmă și pe verandă oricând va dori el.
– Iupiiiiiiiii, mulțumesc tatiiiiiii.

Thomas era foarte fericit, avea acum un foarte bun prieten de joacă. Thomas l-a ajutat pe tata să construiască căsuța cățelușului și la sfârșitul zilei, băiatul era foarte vesel, povestindu-i mamei câte a reușit să facă într-o singură zi.

Chifteluță creștea pe zi ce trecea și Thomas era din ce în ce mai fericit când își petrecea timpul cu prietenul său. Toți copii de pe strada lui Thomas îl iubeau pe Chifteluță și veneau adesea să se joace împreună. Alergau după-amieze întregi și intrau în casă îmbujorați și fericiți.

Într-o zi când s-a întors de la școală, Thomas nu a mai fost întâmpinat de Chifteluță la poartă, s-a gândit că poate este cu mama lui la plimbare. Intră în casă, mama era în bucătărie și îi pregătea prânzul preferat.

– Mami, unde este Chifteluță?
– Unde să fie Chifteluță? Este în curte, l-am văzut mai devreme.
– Nu este în curte mami, când am intrat eu, nu a venit să ne jucăm ca de obicei.
– Nu-ți face griji, hai să-l căutăm.

Așa au alertat toți vecinii. Toată lumea îl căuta pe Chifteluță, dar Chifteluță nu era de găsit. Seara, a venit și tata de la serviciu și era uimit de agitația de afară. Când intră în casă l-a găsit pe Thomas plângând.

– Ce s-a întâmplat? De ce plângi? Ce e cu toată nebunia de afară?
– E supărat, interveni mama. Chifteluță a dispărut…
– Cum??? Unde a dispărut?
– Nu știm, azi când am venit eu de la școală nu mai era în curte, zise Thomas printre suspine.
– L-ați căutat și în spatele casei unde obișnuiește să se ascundă?
– L-am căutat în tot cartierul, zise mama, ne-au ajutat și vecinii…
– Nu se poate una ca asta, își ia haina și iese pe ușă ca furtuna.

Tata îl iubea foarte mult pe Chifteluță și nu își putea închipui că este de negăsit. L-a căutat toată noaptea. Ploua atât de tare și se gândea oare unde se adăpostește Chifteluță, care la fiecare ploaie se odihnea leneș în culcușul lui de pe verandă. Toate străzile le-a luat la rând, toate cotloanele, toate ghenele de gunoi. Chifteluță nicăieri.

Căutările au continuat zile întregi, însă nici urmă de blănosul iubit de toată lumea.
În agitația căutărilor Thomas și părinții lor și-au cunoscut noii vecini, care tocmai se mutaseră la casa de lângă ei. Atunci au aflat că și cățelușa lor dispăruse, se gândeau că mutarea nu i-a făcut prea bine. Lui Thomas îi venise în minte gândul că cei doi au fugit împreună.

Când toată lumea își pierduse speranța, Chifteluță, se întoarce acasă. Thomas era în sufragerie, unde își făcea temele, când a auzit zgomote pe stradă. Toți trecătorii erau fericiți să-l vadă din nou.

Nu a trecut mult și Chifteluță a intrat pe poarta casei. Lui Thomas i s-au luminat ochii când l-a zărit intrând. Era murdar și zgribulit, dar dădea din codiță vesel. Imediat în spatele lui Chifteluță a mai apărut o cățelușă albă cu fundiță la gât, însă la fel de murdară. Probabil ploaia de zilele trecute îi prinseseră fără adăpost.

Thomas a ieșit desculț în curte și a alergat să-l îmbrățișeze pe Chifteluță. Îi fusese tare dor de el, credea că nu o să-l mai vadă niciodată.

Auzind zarvă mare, Mara, fetița noilor vecini a ieșit și ea în curte și a recunoscut-o pe Pufica, într-adevăr cei doi fugiseră împreună. Datorită blănoșilor care s-au împrietenit, Mara și Thomas au devenit și ei foarte buni prieteni.

Într-o zi, văzând că Pufica și Chifteluță sunt tot mai triști când trebuie să se despartă, copiilor le-a venit o idee.

– Mara, hai să le spunem părinților să le facem o căsuță comună.
– Ar fi o idee foarte bună, așa ar putea să stea împreună tot timpul.
– Tati, tati, strigă Thomas, vino repede!
– Ce s-a întâmplat?
– Tati, Pufica și Chifteluță sunt mereu triști când trebuie să se despartă, haide să le facem o căsuță comună.
– Voi vorbi cu tatăl Marei și le vom face.

Așa au construit cei doi tătici, în locul unei porțiuni de gard care le despărțea casele, cușcă pentru cei doi căței. Era practic ca un tunel destul de încăpător în care puteau sta împreună când era vremea urâtă și prin care puteau ajunge unul în curtea celuilalt oricând.

Cu timpul pufoșeniile, dar și copii au devenit de nedespărțit, erau cu toții o mare familie.
Pufica și Chifteluță și-au mărit și ei familia cu zece puiuți drăgălași, care au fost adoptați de copii din cartier. Astfel, Mara și Thomas și-au făcut și mai mulți prieteni și se întâlneau mereu cu toții la joacă.

Sfârșit 🙂

Sâmbete frumoase

În timpul școlii Ria iubea cel mai mult zilele de sâmbătă. Erau acele zile liniștite când nu erau teme și nu era nici de învățat. Sâmbetele erau și încă sunt zilele ei preferate. Întotdeauna dormea puțin mai mult decât de obicei și când se dezmeticea se uita la Tom și Jerry în episoadele de dimineață sau la Viața cu Louie. 

     După un mic dejun copios,  de regulă mergea cu tata la cumpărături la piață. Deși era mică și durdulie fura mereu cheile de la mașină și ajungea înaintea tatei. Îi plăcea să descuie ea mașina și să oprească alarma (Da, pe vremea aceea mașinile aveau alarmă, ca să auzi dacă încerca cineva să umble la ea). Se simțea om mare când făcea asta. 

Apoi porneau la drum și după ce colindau toată piața, umpleau plasele și se întorceau acasă unde mama gătea mereu ceva bun.

Ria își lua și ea repede șorțul și se alatura mamei pentru a  face cornulețe cu gem, cel mai bun desert din lume.  Din coca rămasă de la aluatul pentru cornulețe,  Ria făcea proprii ei covrigei și îi cocea în tăviță separată. Tare mândră mai era de ei, deși era plină de făină din cap până în picioare,  inclusiv pe vârful nasului.

Mai erau și sâmbetele alea ploioase pe care Ria iubea să le petreacă alături de mama, tricotând. Mama avea mereu răbdare să îi  arate cum se face unu pe față, unu pe dos sau bob de orez. Așa, așezată în vârful patului, pe perne cu andrelele în mână împletea banderole colorate pe care le purta la școală sau mai îmbogățea colecția vestimentară a lui Barbie. 

Acestea erau sâmbetele ei preferate, cele în care croșeta alături de mama ascultând ploaia cum bătea pe geamurile balconului.