Într-o zi, Ela se plimba prin pădure ascultând ciripitul păsărilor, s-a așezat la poalele unui copac în brațele sale rădăcinoase, să admire cerul. Abia atunci și-a dat seama cât este de mică. Vârfurile copacilor erau atât de sus și formau în înaltul cerului o grotă cu un acoperiș albastru senin. Frunzele se mișcau alene în bătaia vântului, iar deasupra treceau rând pe rând nori albi pufoși parcă jucăuși.

Ela a închis ochii și și-a imaginat că zboară și zbura atât de sus încât ajunsese la norul cel pufos și alb, când deschise ochii a văzut că din norul cel în formă de pisică de mare ce se afla chiar deasupra ei, s-a desprins un fel de pasăre ce se îndrepta spre pământ.

Venea atât de repede încât Ela a crezut că se va izbi de pietrele de pe jos, dar aterizarea a fost la fel de lină ca a unui avion pilotat de un profesionist. Când a atins pământul pasărea cea pufoasă s-a transformat într-un iepuraș vorbitor.

– Ela, ce bine îmi pare să te cunosc, până acum am zburdat doar prin imaginația ta, haide vino cu mine.
-Unde? De ce să vin cu tine?
-Sus acolo deasupra copacilor, să ne plimbăm pe nori și prin nori. Haide, știu sigur că o să-ți placă.
-Nu am cum să merg acolo sus, eu nu știu și nu pot să zbor.
-Dacă îți dorești tare tare, închide ochii și ține-mă de mână.

Puțin încurcată de situație, Ela se uită în jur, totul era perfect normal, pădurea liniștită și s-a gândit să încerce. Când l-a prins pe iepuraș de mână s-a desprins de pe pământ și se simțea ușoară ca un fulg, dar nu îndrăznea să deschidă din nou ochii.
Simțea cum îi bate vântul dulce prin păr și se relaxa. Până la urmă a îndrăznit și a deschis ochii, iepurașul era din nou acea pasăre pe care a văzut-o coborând spre pământ, dar era la fel de simpatică și jucăușă ca și iepurașul. S-a bucurat de zumzetul pădurii din zbor. Nu-i venea să creadă că poate într-adevăr să zboare.

-Unde mergem? a întrebat-o pe pasăre.
-Știu că îți plac norii, o să te duc pe un norișor special.
-Serios? O să mergem la grota din cer?
-Spune-i și așa dacă vrei.

S-a bucurat de zbor cum nu s-a bucurat de nimic altceva până atunci și ajunse la vârfurile copacilor, le-au depășit și parcă au intrat într-o altă lume. Era atât de multă lumină acolo sus, o oază a norișorilor pufoși. Așa au început călătoria lor prin nori. Au făcut câte un popas pe fiecare nor cu o formă care îi plăcea Elei și sărea pe ei ca pe o trambulină.

La un moment dat, ajung pe un nor imens, unde se construise un oraș. Ela l-a admirat în zbor, dar vizita ei l-a cam deranjat pe zeul norilor care deodată a pornit un vânt puternic și norii ce adineauri erau pufoși și jucăuși acum erau furioși și negri. Locuitorii orășelului nor s-au panicat. Nu mai fuseseră de mult în mijlocul unei furtuni. Știau că cineva l-a mâniat pe zeu și se simțeau în pericol. Tunete și fulgere s-au abătut asupra orașului, iar pasărea încerca să o îndepărteze pe Ela de locul furtunii.

-Stai, unde mă duci?
-Înapoi pe pământ, nu vreau să te las în mijlocul furtunii aici.
-Dar omuleții aceia sunt speriați de furtună, hai să îi ajutăm.
-Nu îi putem ajuta, zeul norilor e supărat și a trimis furtuna peste oraș.
-Noi l-am supărat că i-am deranjat liniștea?
-Se prea poate să fie așa.
-Atunci îi vom ajuta.
-Cum?

Si atunci Ela a început să cânte. Avea o voce minunată, dulce și caldă. Nici măcar zeul norilor nu i-a putut rezista și atunci a risipit norii și a lăsat soarele din nou să strălucească peste locuitorii orașului din nori. Aceștia erau foarte fericiți și o chemau pe Ela la ei, să îi mulțumească. Pasărea a ghidat-o pe Ela în zbor către centru orașului unde oamenii o strigau prințesă. Era prințesa lor salvatoarea. Au construit un castel în cinstea ei și își doreau să rămână cu ei mereu.
De-o dată Ela deschide ochii și se trezește din nou la poalele copacului și zâmbește, căci era sigură că acel orășel există acolo sus în grota din cer!

Sfârșit!