În America secolului nouăsprezece a fost adus de către nişte marinari veniţi din Europa zvonul existenţei unui monstru marin în mijlocul oceanului Atlantic.

     La început nu i s-a acordat foarte mare importanţă acestui zvon, locuitorii considerându-l mai mult o poveste marinărească, ce avea drept scop înspăimântarea celor ce îşi petreceau zilele mai mult pe apă decât pe uscat şi atragerea atenţiei celor ce căutau aventura. Toată această poveste s-a răspândit foarte repede în acest colțișor uitat de lume, toţi locuitorii ştiau întâmplarea, însă fiecare adăuga mici detalii ireale pentru a o face mai interesantă şi înspăimântătoare.

Timp de o săptămână, pe unde umblai nu era posibil ca cineva să nu menţioneze monstrul oceanului. De la un simplu zvon s-a ajuns la o întreagă istorie apărută chiar şi în ziare, considerată de unii un blestem dat drept pedeapsă pentru faptele necuviincioase săvârşite de locuitorii ţinutului.

După acea săptămână în care controversata poveste a fost pe buzele tuturor, oamenii au început să o dea uitării, așa cum era și firesc având în vedere că nimeni nu avea o dovadă despre acest monstru.

    Acest orășel era unul micuț unde viața nu era foarte palpitantă și când aveau ocazia locuitorii se agățau de o astfel de poveste pentru a mai ieși din cotidian și o întorceau pe toate părțile.

     Cu toate acestea orice zvon își găsește sfârșitul. Multă vreme nu se mai auzise vorbindu-se despre acel montru. 

     La un moment dat un vapor cu treizeci şi şapte de marinari a plecat spre Europa ducând o mare încărcătură de peşte, urmând să se întoarcă în martie anul următor. Fiecare marinar şi-a luat rămas bun de la familia sa, cu speranţă că se vor revedea curând.

Timpul a trecut zburând şi nimic extraordinar nu s-a întâmplat şi nicio nouă poveste nu a fost auzită. Toţi locuitorii au petrecut sărbătorile de iarnă cum au ştiut mai bine şi au întâmpinat Anul Nou aşa cum se cuvine, cu foarte multă bucurie și speranță.

      Zilele treceau repede neţinând seamă de nimeni şi nimic şi fără a se simţi această trecere ireversibilă a timpului venise jumătatea lui martie, când administratorul portului, Bill Naghet, a primit o scrisoare. Era trimisă de cei care ar fi trebuit să îi întâmpine pe marinarii noştri, anunţând că au fost aşteptaţi luni de-a rândul şi nu au mai apărut. 

Bill termină de citit scrisoarea buimăcit. Niciodată în cei treizeci de ani de când primise portul în grijă nu primise o astfel de veste. Nu ştia ce să facă mai întâi: să anunţe familiile marinarilor sau să trimită un vapor să îi caute. A încercat să-şi ţină gândirea limpede şi a trimis un alt vapor să-i caute, apoi le-a anunţat familiile celor dispăruţi. În mai puţin de o oră întreg oraşul era cuprins de îngrijorare. Toţi s-au gândit la furtunile care s-au putut isca pe ocean de-a lungul călătoriei lor, însă nimeni nu s-a gândit la posibilitatea de a fi fost atacaţi de acel monstru marin despre care se zvonise anul trecut. 

     După câteva zile, cel de-al doilea vapor s-a întors fără prea multe noutăți și de atunci ideea că ar fi putut fi atacați de acel monstru era din ce în ce mai discutată.

     Se tot auzea din ce in ce mai des de vase care se îndreptau spre portul orăşelului nostru sau plecau de acolo și nu reuşeau să ajungă la destinaţie, dispărând în mijlocul oceanului aproape fără urmă.

La  un moment dat s-a mai găsit în larg o bucată dintr-un vapor aproape sfărâmată. 

După multe căutări eșuate, târziu, într-o noapte, ajunge în portul orăşelului un om într-o bărcuţă de salvare, singurul lucru care mai rămăsese după ultimul atac al monştrilor. Da, da, al monştrilor, deoarece s-au dovedit a fi doi şi nu unul. Aceasta reieşea din spusele acelui supravieţuitor îngrozit.

Le povestea localnicilor că se afla pe un vas de croazieră de lux, ce avea la bord numai personalități ale vremii şi în scurt timp ar fi ajuns în America, dacă nu ar fi fost acei doi monştri, care se dezlănţuie în adâncuri şi la suprafaţă căutând sirene. Poveste devenea din ce în ce mai palpitantă când a fost întreruptă de un locuitor :

     – Căutau sirene ??? Cum se poate să caute sirene, ele nu există şi chiar dacă ar exista de unde ştii tu că asta căutau acele creaturi?

     Atunci, John, căci aşa îl chema pe supravieţuitor, le zise :

    –  Monştrii ăștia sunt nişte creaturi bizare, enorme cu oarecare trăsături omeneşti printre care şi darul de a vorbi.

     Toţi cei din jur ascultau uimiţi, iar John continua istorisirea:

    – În momentul în care au ieşit la suprafaţă strigau un cuvânt nu foarte desluşit, dar am putut înțelege: spuneau „sirene „.  Ei asta căutau, iar văzând că pe vas nu erau decât oameni normali, fiinţe ciudate pentru ei, au distrus totul, de-abia am putut scăpa, am fost singurul, am avut mare noroc. Probabil acele creaturi hidoase deţin ultimele exemplare de sirene în captivitate şi vor și mai multe.

      Întreaga poveste a fost uluitoare, nu le venea să creadă locuitorilor, nu ştiau dacă este o scornire sau nu, dar nu s-ar putea explica faptul că a ajuns acolo într-o bărcuţă mai mult mort decât viu. Istorisirea lui a trecut de graniţele micului ţinut şi s-a răspândit în întreaga Americă de Nord stârnind  interesul cercetătorilor.

     Tot pe atunci se construia cel mai mare vas al acelor vremuri. Astfel că cel mai bogat şi mai curios om al Americii i-a adunat pe cei mai vestiţi cercetători şi pe cei mai curajoşi pentru a merge pe acel minunat vas numit „Vis” în căutarea monştrilor şi a sirenelor.

Astfel micul nostru orăşel a devenit foarte cunoscut şi a primit vizita multor necunoscuţi care doreau să audă povestea chiar de la cel care a trăit-o.

  Şi lui John i s-a cerut să meargă în acea curajoasă expediţie, însă a refuzat cu vehemenţă, spunând că îi place viaţa şi că nu o să se mai aventureze prea curând în braţele nesigure ale apei învolburate.

     Toate pregătirile au fost făcute şi marele „Vis” era gata de plecare, având la bord un număr mare de curioşi curajoși.

Rapiditatea şi modernitatea acelui vas nu putea fi contestată şi comparată cu a niciunui vas existent până atunci, însă nu ştiau dacă va rezista atacurilor spaimelor oceanului. Când au ajuns aproape de locul unde au fost atacate şi sfărâmate toate celelalte vase vremea s-a înrăutăţit, începând o furtună năpraznică.

     Vântul sufla necontenit cu o viteză ce agita valurile, iar tunetele şi fulgerele ce crestau zarea şi norii negri prevedeau sfârşitul acelui vas şi  a tuturor ce se aflau la bord.

Era o furtună cum de mult nu mai fusese văzută, iar când un fulger a lovit mijlocul oceanului apele s-au învolburat şi mai tare şi dintr-un vârtej au apărut cele două creaturi. Curioşii care asistau la acel spectacol al naturii erau înmărmuriţi.

     Acei giganţi hidoşi fuseseră foarte bine descrişi de John cu asemănările lor omeneşti. Erau nişte caracatiţe imense cu tentacule aproape nemărginite şi fiecare cu câte trei capete de rechini, însă trăsăturile feţelor lor erau omeneşti, iar dinţii arătau a fi capabili ca dintr-o singură muşcătură să poată distruge tot.

      Asupra acestora a fost aruncată o plasă imensă. Se zbăteau din răsputeri să scape şi să-i mănânce pe cei care îi priveau cu atâta curiozitate. Cu cât se simţeau mai neputincioşi, cu atât încercau mai mult să scape şi strigau din ce în ce mai tare “sirene”, ”  sirene pentru regatul nostru din ocean „. 

  În gurile lor mari au fost aruncate nişte sticluţe cu o „licoare magică”  preparată de-a lungul timpului pentru cei ce sufereau de nebunie. Apoi li s-a dat un elixir care le amorţea simţurile, făcându-i să nu se mai zbată şi să nu mai agite oceanul. Odată cu liniştirea creaturilor  marine valurile au încetat să mai izbească cu atâta putere pereţi „Visului” , norii au început să se împrăştie, razele soarelui au apărut din nou, iar vântul s-a domolit.

     Curajoșii pasageri ai vasului au pornit spre țărm, luând şi cele două creaturi, iar câţiva dintre ei s-au scufundat până la regatul de sub apă şi au eliberat  cele doisprezece sirene captive acolo, acestea putându-şi continua viaţa, înotând fericite în adâncurile nestăpânite de  fiinţe rele.

     Întorşi acasă, aventurierii au fost primiţi cu mare bucurie cu braţele deschise şi multă curiozitate pentru a afla adevărul despre spaima oceanului. La vederea uriaşilor apelor toţi erau înspăimântaţi şi totodată veseli pentru că scăpaseră de ei.

     După multe cercetări, s-a aflat că acei monştri erau rezultatul unui experiment de laborator eşuat. În adâncul unor munţi, într-un crater al unui vulcan activ, au fost aruncate cele două creaturi pentru a dispărea pentru totdeauna.

     Povestea aceasta a circulat mult timp pe buzele oamenilor din întreaga lume, fiind spusă din generaţie în generaţie, fascinându-i și astăzi pe copii și nu numai.