Într-o zi, când Thomas se întorcea de la școală, nu a venit pe drumul său obișnuit pe strada principală, a venit prin spatele blocurilor. La un moment dat, în dreptul ghenei de gunoi a auzit un scâncet. S-a uitat în jur, dar nu a văzut nimic. A mai facut câțiva pași și a auzit din nou același sunet. S-a întors și a văzut sub ghena de gunoi o cutie de carton cu un cățelus mic, mic care se chinuia să se facă auzit. Probabil îi era foame.

Lui Thomas i s-au luminat ochișorii cei verzi când l-a văzut și a mers într-un suflet să îl mângâie pe piticul plângăcios. Mai avea o jumătate de sendviș cu chifteluțe în ghiozdan și i l-a dat blănosului. Stând și văzându-l cum se străduia să mănânce, pentru că era mult prea mic pentru a roade, îi răsare în minte numele potrivit pentru el, Chifteluță.

– Ce draguț ești măi Chifteluță. Te-aș lua cu mine acasă.

Thomas nu a stat prea mult pe gânduri și după ce Chifteluță și-a terminat masa, l-a vârât în ghiozdan și nu s-a mai oprit până acasă. A dat fuga la baie să se spele pe mânuțe. A stat acolo o vreme până când mama a început să se îngrijoreze și l-a strigat.

– Thomas! Se răcește mâncarea, grăbește-te! Nu a terminat bine de rostit când a deschis ușa de la baie și a încremenit. Totul era o dezordine totală. Thomas umpluse cada cu spumă pentru a-l spăla pe Chifteluță care de fapt nu era chiar așa murdar.

Mama nu a știut cum să reacționeze și până la urmă au ajuns să se joace împreună cu cățelușul în baie.

– Mami, știam că nu te vei supăra că l-am adus pe Chifteluță acasă.
– Chifteluță? Ți se pare că arată ca o chifteluță?

– Nu mami, dar i-am dat eu jumătate din sendivișul meu și i-a placut.

-Bine, râse mama, dar știi că tati e alergic la părul de animale!

– Știu mami, zise Thomas tristuț, ce putem face?
– Păi, momentan hai la masă, îi dăm și lui Chfteluță puțin lăptic și ne mai gândim.

S-au distrat copios și la masă, pentru că blănosul cel mic se obișnuise cu mirosul chifteluțelor și nu îi mai plăcea laptele. Se apropia ora la care trebuia să ajungă tata acasă, așa că trebuia să facă ceva. Nu-l puteau lăsa afară, era prea mic.

– Mami, îl pot ține în camera mea sub pat.

Zis și făcut cățelul a fost instalat comod în culcușul lui sub pat. A venit și tata acasă, au petrecut împreună o seară frumoasă, făcând temele pentru a doua zi și spunând povești. Pe la miezul nopții, tata se trezește agitat, strănutând. Era vina lui Chifteluță care se plimbase și prin camera părinților și lăsase păr.

A doua zi tata a venit mai devreme de la serviciu și i-a găsit pe Thomas și pe mama jucându-se cu Chifteluță în mijlocul sufrageriei. Îl așteptau ca să găsească împreună o soluție pentru Chifteluță.

– Noul vostru prieten este cel care m-a făcut să lăcrimez și să strănut, azi-noapte?
– Tati, știi… a încercat Thomas să îi explice, însă tatăl său nu îl mai asculta, Chifteluță îl cucerise deja și se jucau printre strănuturi.
– Hapciu, Hapciu, Hapciu, de unde l-ai luat, Thomas?
– L-am găsit când veneam de la școală, era la ghena de gunoi și plângea.
– Sărăcuțul Chifteluță, zise tata.
– Tati, tati cum putem face să-l păstrăm?
– Hmm, zise tatăl, o sa îi facem o cușcă frumoasă în curte lui Chifteluță, altfel, va trebui să mă mut eu în curte. În plus va putea să doarmă și pe verandă oricând va dori el.
– Iupiiiiiiiii, mulțumesc tatiiiiiii.

Thomas era foarte fericit, avea acum un foarte bun prieten de joacă. Thomas l-a ajutat pe tata să construiască căsuța cățelușului și la sfârșitul zilei, băiatul era foarte vesel, povestindu-i mamei câte a reușit să facă într-o singură zi.

Chifteluță creștea pe zi ce trecea și Thomas era din ce în ce mai fericit când își petrecea timpul cu prietenul său. Toți copii de pe strada lui Thomas îl iubeau pe Chifteluță și veneau adesea să se joace împreună. Alergau după-amieze întregi și intrau în casă îmbujorați și fericiți.

Într-o zi când s-a întors de la școală, Thomas nu a mai fost întâmpinat de Chifteluță la poartă, s-a gândit că poate este cu mama lui la plimbare. Intră în casă, mama era în bucătărie și îi pregătea prânzul preferat.

– Mami, unde este Chifteluță?
– Unde să fie Chifteluță? Este în curte, l-am văzut mai devreme.
– Nu este în curte mami, când am intrat eu, nu a venit să ne jucăm ca de obicei.
– Nu-ți face griji, hai să-l căutăm.

Așa au alertat toți vecinii. Toată lumea îl căuta pe Chifteluță, dar Chifteluță nu era de găsit. Seara, a venit și tata de la serviciu și era uimit de agitația de afară. Când intră în casă l-a găsit pe Thomas plângând.

– Ce s-a întâmplat? De ce plângi? Ce e cu toată nebunia de afară?
– E supărat, interveni mama. Chifteluță a dispărut…
– Cum??? Unde a dispărut?
– Nu știm, azi când am venit eu de la școală nu mai era în curte, zise Thomas printre suspine.
– L-ați căutat și în spatele casei unde obișnuiește să se ascundă?
– L-am căutat în tot cartierul, zise mama, ne-au ajutat și vecinii…
– Nu se poate una ca asta, își ia haina și iese pe ușă ca furtuna.

Tata îl iubea foarte mult pe Chifteluță și nu își putea închipui că este de negăsit. L-a căutat toată noaptea. Ploua atât de tare și se gândea oare unde se adăpostește Chifteluță, care la fiecare ploaie se odihnea leneș în culcușul lui de pe verandă. Toate străzile le-a luat la rând, toate cotloanele, toate ghenele de gunoi. Chifteluță nicăieri.

Căutările au continuat zile întregi, însă nici urmă de blănosul iubit de toată lumea.
În agitația căutărilor Thomas și părinții lor și-au cunoscut noii vecini, care tocmai se mutaseră la casa de lângă ei. Atunci au aflat că și cățelușa lor dispăruse, se gândeau că mutarea nu i-a făcut prea bine. Lui Thomas îi venise în minte gândul că cei doi au fugit împreună.

Când toată lumea își pierduse speranța, Chifteluță, se întoarce acasă. Thomas era în sufragerie, unde își făcea temele, când a auzit zgomote pe stradă. Toți trecătorii erau fericiți să-l vadă din nou.

Nu a trecut mult și Chifteluță a intrat pe poarta casei. Lui Thomas i s-au luminat ochii când l-a zărit intrând. Era murdar și zgribulit, dar dădea din codiță vesel. Imediat în spatele lui Chifteluță a mai apărut o cățelușă albă cu fundiță la gât, însă la fel de murdară. Probabil ploaia de zilele trecute îi prinseseră fără adăpost.

Thomas a ieșit desculț în curte și a alergat să-l îmbrățișeze pe Chifteluță. Îi fusese tare dor de el, credea că nu o să-l mai vadă niciodată.

Auzind zarvă mare, Mara, fetița noilor vecini a ieșit și ea în curte și a recunoscut-o pe Pufica, într-adevăr cei doi fugiseră împreună. Datorită blănoșilor care s-au împrietenit, Mara și Thomas au devenit și ei foarte buni prieteni.

Într-o zi, văzând că Pufica și Chifteluță sunt tot mai triști când trebuie să se despartă, copiilor le-a venit o idee.

– Mara, hai să le spunem părinților să le facem o căsuță comună.
– Ar fi o idee foarte bună, așa ar putea să stea împreună tot timpul.
– Tati, tati, strigă Thomas, vino repede!
– Ce s-a întâmplat?
– Tati, Pufica și Chifteluță sunt mereu triști când trebuie să se despartă, haide să le facem o căsuță comună.
– Voi vorbi cu tatăl Marei și le vom face.

Așa au construit cei doi tătici, în locul unei porțiuni de gard care le despărțea casele, cușcă pentru cei doi căței. Era practic ca un tunel destul de încăpător în care puteau sta împreună când era vremea urâtă și prin care puteau ajunge unul în curtea celuilalt oricând.

Cu timpul pufoșeniile, dar și copii au devenit de nedespărțit, erau cu toții o mare familie.
Pufica și Chifteluță și-au mărit și ei familia cu zece puiuți drăgălași, care au fost adoptați de copii din cartier. Astfel, Mara și Thomas și-au făcut și mai mulți prieteni și se întâlneau mereu cu toții la joacă.

Sfârșit 🙂