Mișu pleacă în pădure să aducă vreascuri pentru foc. E un baiețel tare cuminte, o ajută pe bunica la toate treburile pe lângă casă, chiar dacă are doar zece ani. Tot mergând prin padure, lângă tufișurile crescute în jurul unui stejar semeț a găsit un ou uriaș.

Vai ce bucuroasă va fi bunica, zise el zâmbind. Oul acesta ne va servi drept cină o săptămână întreagă.
Oare ce fel de ou o fi ăsta ? Nu am mai văzut niciodată unul așa de mare. Era de o suta de ori mai mare decât un ou de găină, însă Mișu era voinic și izbuti să îl clintească. Totuși nu voia să renunțe nici la uscăturile pentru foc, pentru că erau trebuincioase, așa că a reușit să le lege cu cordonul de la pantaloni și să le pună în spate, iar oul l-a luat în brațe.

Bunica era deja îngrijorată că Mișu nu mai apărea și începea să se lase seara. Nici nu a apucat bătrâna să ajungă pe prispă că a și auzit strigând :

– Bunico, bunico !
– Unde ai umblat până la ora asta, neastâmpăratule ?
– Uite bunico, uite ! Și-i întinse oul. Uite ce am găsit.
– Dar ce mai e și asta, băiatul mamii ?
– Un ou bunico, l-am găsit în pădure lângă stejarul cel bătrân.
– Lasă lemnele la locul lor și vino la masă, îi zice bunica luându-i oul.
Cei doi au intrat în casă, iar bătrâna a așezat oul lângă sobă unde făcuse mâncarea.

În zorii zilei cei doi s-au trezit speriați de niște zgomote puternice. După ce s-au mai dezmeticit și-au dat seama că zgomotul se auzea de lângă sobă, de la ou. Ce să vezi ? Oul se zbătea în toate părțile. Cei doi s-au speriat pentru că nu știau ce se întâmplă. În cele din urmă oul începe să crape și printr-o crăpătură iese un picioruș ca de broscuță, apoi o mânuță ca de maimuțică și în cele din urmă un căpșor de dinozaur. Da ! Era un pui de dinozaur. Ultimul ou de dinozaur care rămăsese și care și-a găsit locul în casa lui Mișu. Băiatul a sărit în sus de bucurie când l-a vazut.

– Bunico, e ca cel din poveștile pe care mi le spui tu seara, numai că nu pare așa fioros.
Bunica temătoare :
– Știu și eu ce să zic, pare periculos.

Fața puiului de dinozaur era așa de zâmbitoare la lumina lumânării încât cei doi au izbucnit în râs. Și s-au distrat cu cel mai nou membru al familiei până când, obosiți au adormit.
După câteva ceasuri bune, Mișu se trezește dat jos din pat. Puiul de dinozaur, care se acomodase repede în pat, se scărpina de zor. Mișu râse cu poftă și strigă la bunica :

– Bunico, Bunico, uite !
Au râs amândoi cu poftă, privindu-l cum se scarpină după urechi exact ca un cațeluș.
– O să-l cheme Scărpinici, bunico !

Să știi că i se potrivește de minune, dragul mamii. Totuși, nu crezi că e periculos să îl păstrăm ? Bunica își făcea tot felul de griji, dincolo de înfățișarea drăgălașă a lui Scărpinici.
Nu bunico, nu vezi ce drăgălaș este ? Nu ne va face niciun rău. Promit că o să am grijă de el și o să-l învaț tot ce știu. Ne va ajuta la treburi.

În cele din urmă, bunica a consimțit, deși avea în continuare inima strânsă. Timpul trecea și amândoi începuseră să se obișnuiască cu prezența lui Scărpinici, care îi și ajuta de cele mai multe ori la treburile de făcut pe lângă gospodărie, căci se făcuse mare și puternic.

Scărpinici, era pe cât de mare pe atât de jucăuș, cu ochișori negri inocenți și pielea colorată ca un curcubeu și de departe era cel mai bun prieten al lui Mișu.

Într-o zi cei doi pleacă în pădure să caute lemne, căci se apropia iarna grea și trebuia să se aprovizioneze pentru toată perioada friguroasă, mai ales că lui Scărpinici îi plăcea căldura. Cei doi știau că nu trebuie să se aventureze foarte mult în pădure, deoarece cealaltă jumătate de pădure aparținea altcuiva, ce pusese păzitor un urs uriaș, foarte rău.

Mergând ei prin pădure, mai mult jucându-se decât adunând lemne, nu și-au dat seama că au mers prea departe și erau deja de ceva vreme pe tărâmul interzis. Deodată au auzit un zgomot și au amuțit. Mișu s-a apropiat încet de Scărpinici și i-a șoptit:

– Mi-e teamă să nu fie ursul cel rău!
– Ce urs? zise Scărpinici.
– Ursul cel rău, care păzește această jumătate de pădure, unde nu ar fi trebuit să intrăm.
– Dar de ce să nu intrăm? strigă Scărpinici.
Atunci s-a auzit strigătul ursului:
– Pentru că aici este pădurea stăpânului meu și nu aveți ce să căutați prin preajmă.
– Ba uite că avem ce căuta, pădurea este a tuturor, strigă Scărpinici, mai tare decât ursul.
Pe cât de mare și fioros era ursul, pe atât de surprins a rămas când l-a văzut pe Scărpinici. Nu se aștepta să vadă în pădurea lui tocmai un dinozaur.

Simțind pericolul ce îi păștea, Scărpinici s-a transformat într-un dragon zburător. Tranformarea lui Scărpini l-a înfuriat atât de tare pe urs, încât a început să își scoată colții și ghearele, pregătindu-se de luptă.

Dintr-o dată s-a năpustit asupra lui Scărpinici, crezând că-l va doborî ușor, dar nu a fost chiar așa. Scărpinici s-a desprins de pământ pregătindu-se și el de luptă pentru a-l apăra pe Mișu.
Ursul nu era doar furios și fioros, pe deasupra era și atletic. A început să sară prin copaci, poate, poate ar fi putut să-l prindă pe Scărpinici și să-l doboare.

Văzând că nu e cale de împăcare, Scărpinici s-a concentrat atât de tare și în zborul său l-a zărit pe urs cocoțat în vârful unui copac înalt și deodată a aruncat o rază aurie de flăcări asupra lui.
Ursul s-a transformat într-o stratuie galbenă, strălucitoare cu colți și gheare gata de atac, fără a mai putea face rău nimănui.

Scărpini a coborât ursul înmărmurit și l-a așezat exact la hotarul de la jumătatea pădurii. Atunci și-a făcut apariția și stăpânul ursului, Uli. Uli, credea că nu e nimeni mai puternic decât ursul lui, însă văzându-l pe Scărpinici, a hotărât să renunțe la supărare și pădurea a devenit din nou una și aceași, Uli și Mișu au devenit foarte buni prieteni și Scărpinici gardianul pădurii, care nu mai reprezenta niciun pericol pentru nimeni.

Sfârșit 🙂